Este greu să vorbești despre viața cuiva atunci când ea este profund schimbată după un eveniment tragic și mai ales despre acceptarea ei ca atare. Dar cu atât mai greu este atunci când ea nu mai există. Acum un an s-a întâmplat o tragedie care în veci nu trebuie uitată, mai ales prin prisma impactului pe care l-a avut în societatea românească. A arătat în toată urâțenia sa, potențialul de corupție din România. Potențial, pentru că ulterior s-a dovedit că nivelul de corupție ce s-ar putea vedea și chiar doar imagina este departe de realitatea mult mai înfricoșătoare, în special cea din domeniul sănătății. Adică exact acel domeniu care în loc să aibă grijă de noi era, din păcate putem spune că este și în continuare, un adevărat drum spre eșafod al celor care sunt nevoiți să aibă nevoie de el.

Sloganul cel mai cuprinzător al imaginii din acel moment al istoriei țării noastre era CORUPȚIA UCIDE! și care din păcate este încă valabil și astăzi. Chiar și mâine sau poimâine și din păcate, nu există un termen limită în care să avem garanția că acesta nu mai este necesar sau că devine redundant față de celelalte criterii de alegere a conducătorilor noștri.

Despre viață ar trebui să vorbim atunci când ea este prezentă și nu să ne amintim de valoarea ei doar după ce se întâmplă o tragedie. În caz contrar, s-a dovedit clar că aroganța, orgoliul și lipsa de asumare a unor situații reale din spitalele au făcut ca multe din cadrele de decizie din minister și spitale să ia decizii proaste de gestionare a situației respective de criză, mărind numărul de victime datorită infecțiilor din spitale. Un haos general care arată pentru a nu știu câta oară, cât de nepregătit este statul în situații de criză și cât de profunde trebuie să fie schimbările ce trebuie făcute în întreaga administrație locală dar și centrală. Situația extrapolată și în alte domenii din societate arată în mod evident adevărata valoare a sloganului CORUPȚIA UCIDE!

Din cutiuța cu amintiri muzicale din copilărie, nu văd o dedicație vieții unui om mai potrivită decât această melodie cântată extraordinar de către Maggie Reilly în piesa Talk about your life a lui Mike Oldfield.

Walking out in the street light, midnight.
Whispry wind, catch me in the headlight.
Talk about your life, I’d like to know.
It’s not easy going where no-one goes,
And no-one knows.

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

I can see you’re talking to me in riddles.
Do what you like, you go where the wind blows.
Talk about your life, I’d like to know.
It’s not easy going where no-one goes,
And no-one knows.

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

I reach for certain diguise that you’re leaving,
And I can tell by the mist in your eyes that you’re dreaming.
Dreaming.

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?

In the clouds, running and chasing shadows.
In the crowd, frozen in the window.
Talk about your life, I’d like to know.
It’s not easy going where no-one goes,
And no-one knows.

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?