Petre era un om de toată nădejdea, ardelean dintr-o bucată, dintr-un sat frumos și așezat la o margine de codru de lângă Sibiu. A plecat de acasă copilandru, și-a terminat școlile și armata, apoi a rămas la intreprindere în Timișoara, s-a însurat și s-a așezat la casa lui. Era un om mulțumit, copiii creșteau, cu nevasta se înțelegea ca-n primii ani, la lucru îi mergea strună! Dar uneori îl apuca așa, dorul de pădurea din satul lui, mai ales la începutul verii, înainte să ia copii vacanța și să plece la mare în concediu. De cum dădea frunza verde, sâmbăta în SRL (săptămâna redusă de lucru!) își lua familia și plecau la iarba verde, la un grătar. Aveau un loc al lor, ieșeau din oraș și după câțiva km., o luau pe un drumeag prăfuit până în marginea pădurii. Petre își lua toporișca și pleca desculț prin pădure să adune lemne pt. foc. De fiecare dată nevasta îi spunea: ”Ai grijă să nu te rătăcești!” iar el de fiecare dată răspundea: „ Nu m-oi rătăci că mi-s băiat de la munte!”. Eeei, dar pădurea de câmpie nu e ca cea de munte… Cum mergea el așa teleleu printre copaci, cufundat în gânduri și miros reavăn de pământ și frunze proaspete, tot făcând grămăjoare de vreascuri, îi dă prin minte că ar fi timpul să se întoarcă. Nu știa cât timp trecuse că nu avea ceasul la el dar i se părea ciudat că pe drumul de întoarcere nu reușea să găsească nici o grămăjoară de vreascuri. Deja îl dureau tălpile, i se făcuse foame rău și cerul se cam îmbufnase a ploaie… Când în sfârșit văzu luminișul, semn că se termina pădurea, se aștepta să iasă ceva mai departe de locul unde lăsase mașina și familia, dar ce văzu îl miră foarte tare! O cușcă mare cu gratii din fier (fier beton de 22) și înăuntru… ei bine… un leu adevărat! Adică un leu cam șontorog, cu coama năpârlită și slab vai mama lui, dar totuși …leu. Sta Petrica înlemnit de uimire și se întreaba: ” Unde-oi fi ajuns eu, că așa ceva nu există în Timișoara!” Își făcu curaj și îndrăzni să pornească pe aleile parcului tot mai încântat de ce vede: porcul asiatic, negru și cu ochii acoperiți de pleoapele grele și cute de grăsime, vulpile argintii și ursul brun. Mirarea lui nu era nimic pe lângă mirarea celorlalți vizitatori la vederea lui Petrică, mic și îndesat, cu burtica peste slipii supraelastici în carouri gri-albastru, desculț și cu toporișca în mână. „Ce mă fac dacă la ieșire îmi cere portarul să vadă biletul de intrare?” Noroc că între timp începuse să plouă mărunțel și la poartă nu era nimeni. Noroc, noroc, dar ploaia se întețea și Petrică avea acum de mers pe șoseaua asfaltată cale lungă. Tălpile îi erau făcute praf, țopăia strângând din dinți la fiecare pas și făcea disperat semn la „ia-ma nene”. Știa el că din cauza toporiștii nu oprea nimeni, dar nici nu se gândea să renunțe la ea. În cele din urmă opri o mașină de poliție, una din cele două care îl căutau după ce soția anunțase dispariția lui Petrică în Pădurea Verde.

Seara, după ce cu greu s-a oprit din plânsul cu sughițuri, cu vocea încă răgușită de disperare, soția continua să se caine „Petrică, Petrică, ce-mi făcuși tu mie astăzi… Nu vreau să mai aud de mers la pădure.” Petrică, proaspăt îmbăiat, cu picioarele așezate pe o pernă și cu tălpile unse cu cremă de galbenele, calm și zâmbitor o strânge drăgăstos la piept: ”Lasă dragă, săptămâna viitoare, duminică, ne îmbrăcăm frumos și mergem la Grădina Zoologică!”

Este joi şi eu nu mi-am făcut tema… Nu mai am chef de treabă, miroase deja a vacanţă şi a dor de ducă! Trag repede cu ochiul la tema colegului mai mic şi ceva mai silitor și cu voia lui … copiez:

Temă la lectură (clasa a III-a B!)

Alegeţi singuri o poezie din volumul “ Balade vesele și triste” de George Topârceanu pe care să o citiţi în faţa colegilor şi apoi încercaţi să faceți un mic comentariu (scurtă povestire) insistând asupra expresiilor frumoase din poezie.

Păinjiniş

În plasa gândurilor mele de lumină

Ţi-am prins imaginea: o viespe

Subţire-n mijloc, ageră şi fină.

O adiere poate s-o desprindă

Din luminosul ei hamac,

Să cadă ca o floare pe faţa unui lac,

Să-i tulbure metalica oglindă…

E seară… Plopii înşiraţi în zare

Se sting departe -

Văpăi de umbră, facle funerare

La căpătâiul zilei moarte…

De ce să-mi stai zădarnic împotrivă?

Rămâi a mea…

O, nu te zbate, dulcea mea captivă, -

Reţeaua fină s-ar cutremura

Şi fiecare fir întins prea tare

Mă doare…

Că le-am urzit – păinjen solitar -

Nu din argintul razelor de lună,

Ci din fiorul unui vis bizar

Pe care Noaptea mi-l aduce-n dar

Ca să-l trăim o clipă împreună…

„În această poezie este vorba despre un păianjen. Acesta a ţesut o plasă în care a prins o insectă slăbuţă, un fel de țânțar. Problema este că dacă bate vântul o poate arunca în apă şi se îneacă, până seara este deja moartă. Păianjenul se teme și că insecta i-ar putea rupe pânza dacă se tot zbate şi atunci, ca să o liniştească, îi spune vorbe frumoase: „Rămâi a mea, o, nu te zbate, dulcea mea”. De fapt o minte pentru că el vrea să o mănânce.

La sfârşit, cred că păianjenul îşi dă seama că el doar a visat, că a fost un fel de coşmar, dar aici nu sunt eu chiar sigur…”

Vă doresc tuturor vacanţă plăcută!

.

Anca Eremia, joi 3 iunie 2010 la 10:58

Vă amintiţi de Lawrence al Arabiei, englezul care simţea că este arab? Celor care îi reproşau că are cei mai albaștri ochi din lume și de aia nu va putea el fi niciodată arab, le răspundea demn că fiecare om este ceea ce simte că este, iar el Lawrence, este cu siguranţa arab pentru că simte asta până în măduva oaselor.

Acum ştiu că n-o să mă credeţi, dar eu l-am cunoscut pe Igor al României! Este prietenul nostru și după ani întregi de strădanii a devenit, în sfârşit, cetăţean român. A vrut cu tot dinadinsul, ar fi putut avea alte opţiuni, dar el român se simte. Nu a fost uşor deloc, a trebuit să dovedească:

- că are 15 ani de când locuieşte şi munceşte în această ţară,

- că locuieşte efectiv împreună cu soţia şi cele două fetiţe ale lor,

- că şi-a plătit toate contribuţiile către stat în toată această perioadă,

- că a plătit din urmă cu penalităţile de rigoare asigurarea medicală din perioada vacanțelor studențești (în care de fapt nu a fost în ţară),

- că ştie constituţia României pe de rost, articol cu articol,

- că nu are cazier nici la noi nici în ţara natală,

- că dacă are doctorat în una, de ce lucrează alta,

şi câte şi mai câte.

I-a venit rândul după jumate de an, dar când l-au chemat au băgat de seamă că între timp expirase cazierul din ţara lui şi trebuie altul (original, tradus, legalizat, apostilat). Alte 6 luni de aşteptare.

Şi în sfârşit marele eveniment: depunerea jurământului! Şedinţa, publică de altfel. La poarta instituţiei aflăm că suntem prea mulţi. Să ieşim afară! Intră doar cei care depun jurământul. Atât! Ne-am aşezat la coadă. Ştim frumos să facem asta. Eu aş fi plecat alături la McDonald’s. Dar ce să mă fac cu mama? Stă cu florile în braţe şi lăcrimează de zor: “Vreau să îl văd când depune jurământul, că mama lui nu a putut veni şi eu ţin la el ca la copilul meu. ”Degeaba. Păzitorul uşii oficiale nu se înmoaie cu una cu două. Intrarea lui Marcel se negociază, abil, cu succes: ”Lasă-l bre, că face poze, uite câta aparatu’ are și te dă la ziar. Parol!”

Rămăsesem doar vreo 15 persoane pe afară, începe și ploaia, începe și festivitatea. Nea agentu’ ne ţine un mic discurs. Nu mai sunt locuri nici în picioare şi noi nu înţelegem. În mărinimia lui ne lasă totuşi înăuntru. Mama, ca la startul de formula unu, în sus pe scări. Se aciuează la balcon lângă nişte călugări ortodocşi. Eu rămân mai mult pe hol decât în sală, fix în uşă, cot în cot cu agentul.

Jurământul în sine a fost emoţionant, pe bune. Noii cetăţeni, toţi pătrunşi de eveniment, emoţionaţi, unii cu lacrimi în ochi. De bucurie, de uşurare, de necazuri, cine să mai ştie…

Discursul oficialului român cam sec, lemnos, uşor superior. Sfaturi despre cum să fie cetăţeni model în noua lor patrie şi câte oportunităţi li se oferă. Oficialii ies primii, discută pe hol, sunt mulţumiţi. Foarte frumos, felicitări, organizare minunată, dotare nou-nouţă, afişează textul jurământului pe un panou, nu prea a funcţionat, nici o problemă, au avut hârtiuţe cu textul tipărit și oricum “nu ştiam unde se tot uită ăştia pe pereţi”. Ha,ha,ha, voioşie, săru’ mâna.

Încep să apară ăştia, se fac fotografii, se iau interviuri. Cel mai bucuros este, aţi ghicit, Igor: ”Sunt român, sunt român de-adevăratelea!”

Măi Igore, totuşi de ce ai vrut tu să te faci român?? Înţeleg, dacă vii în România cu trei compatrioţi în valijoară, sau ascuns între pereţii dubli ai unei cisterne, dintr-o ţară făcută praf de aliaţii noştri transatlantici, sau cine ştie de pe unde… Dar tu!?

Ştiu că îţi plac clătitele cu dulceaţă de cireşe amare, ştiu că îţi doreşti să călătoreşti nu în străinătate ci prin România pentru că fiecare locuşor nou descoperit te încântă, ştiu că eşti uluit de istoria românilor, ştiu că ți-e dragă limba română şi eşti preocupat de soarta ei, ştiu că mama ta vorbeşte aromâna (megleno-româna) cu tot mai puţini oameni şi-ţi pare teribil de rău, ştiu cât iţi iubeşti familia românească şi fetiţele ”două perle de Marea Neagră”, ştiu că nu ai de criticat la românii de rând decât poate frustrarea adâncă de pe faţa lor și resemnarea, mai ştiu că îţi sunt simpatici moldovenii (de aici şi de dincolo) pentru că suntem sufletişti (multumesc!) ca şi voi macedonenii.

Află dar că şi clătitele cu sirop de arţar sunt foarte gustoase, că după cum spun unii ar exista alte ţări şi mai frumoase şi nu prea indepărtate, că perluţelor naturale le face tare bine briza de ocean şi că limba română nu este tocmai cea mai “tare” dintre cele pe care le ştii tu vorbi (chiar dacă spui că nu se pun sârba, croata, şi macedoneana, că s-au lipit singure de tine, tot rămân engleza, spaniola, italiana, rusa și bulgara, deşi noi râdem ca proştii când te auzim vorbind), iar moldoveni găseşti oriunde, crede-mă că ştiu ce zic. Şi mai ai şi rude bune prin America care te-ar fi ajutat bucuroase dacă ai fi vrut să înveţi constituţia lor şi să depui acolo jurământul, că tot atât ar fi durat!

Îmi spui că devin eu cinică, mă ruşinez, ai dreptate. Tot mai multe mă nemulţumesc, tot mai puţine pricep și aproape nimic nu mă mai miră. Iar ce mă miră, nu-mi mai iese din cap: de ce ar vrea un om zdravăn la minte să fie român când nimic nu îl obligă?

Dar ce-i făcut e bun făcut, nu-mi rămâne decât să mă bucur, în frumoasa noastră tradiţie, de răul altuia! Să ne trăieşti române şi să nu fie nimeni supărat! Şi hai să punem şi de-un chef pe cinste! Pe cinstea mea, de român!!

.

Anca Eremia – joi 27 mai 2010 la 11:40

Share on Facebook

În ceea ce ne priveşte, pentru a nu avea surprize, de cum băiatul nostru a început să înveţe să scrie şi mai ales de când a început să “googlească”, am instalat pe calculatorul de acasă un soft de siguranţă.

Dar cum vă spuneam, de scăpat nu scapă nimeni! Într-o zi mă reîntorc la birou după o jumătate de oră de absenţă, şi îl găsesc cocoţat pe scaun în faţa calculatorului pe copilul personal, cu ochii mari holbaţi. Avea o privire cam aşa, jumi-juma, un ochi părea ruşinat, iar celălalt lipit ventuză de monitor. Iar pe monitor defilau lasciv imaginile unor domnişoare brune, blonde , roz și violet, toate despuiate și abundent siliconate. Copilul o ia înainte cu gura:

- Mami, avem o problemă! Ştii că am fost cu tati la cursul acela de îndoit hârtiuţe? Ţi-am adus şi ţie un dinozaur mic din hârtie albastră. Ei bine, ne-au spus acolo că găsim pe internet și alte modele să facem singuri, acasă. Dar cele mai faine sunt pocnitorile, urechiuşele alea din hârtie care pocnesc când scuturi mâna, a adus un băiat la şcoală. Fetele se sperie rău când le pocneşti una la ureche. Irina a plâns toată pauza iar Alex a căzut sub bancă de râs. Doar că eu nu ştiu cum se fac, cum se împătureşte hârtia. Am căutat eu pe internet acasă, dar nu știu ce are, că nu merge. Nu găsesc nimic interesant. Am venit la calculatorul tău, mami, si am dat căutare “pocnitori”… dar nu înţeleg, uite ce găsesc!

Încurajat apoi de momentul de pauză care mi-a trebuit să mă dumiresc ce se petrece dar mai ales ros de-o cruntă curiozitate, mă întreabă şoptit, cu tonul lui admirativ:

- Dar totuşi, mami, cine sunt fetele astea?

Copilul a aflat până la urmă cum se împătureşte hârtia, dar eu am rămas cu nedumerirea: la ce bun cursul de origami dacă până la urmă tot pocnitorile sunt mai tari?

Mă gândesc însă că vărul meu a ajuns om mare şi chiar prea serios, că micuţul Baruţu cel care scotea limba și scuipa trecătorii a devenit respectabilul domn Baruţu Arghezi, probabil că şi Dl. Goe a avut în cele din urmă o frumoasă carieră (de exemplu, de politician). Aşadar am și eu speranţe mari! Şi ca mine desigur, fiecare părinte.

PS Mai am o nedumerire. Povestind acestea, am dat şi o căutare pe internet, de verificare, să nu creadă oamenii că vând gogoşi reîncălzite. Şi ce să vezi, nimic… Dar nimic, nimic.

Mă adresez pe această cale şefului de la router, să mai scoată dom’le din filtrele alea, sau ce-o fi pus acolo, să putem vedea și noi ăştia maturii care sunt tendinţele!

.

Anca Eremia – joi 20 mai 2010 la 10:45

Indiferent de vremuri, educaţie, sau posibilităţi materiale, grija părinţilor responsabili din toate timpurile pentru buna creştere a copiilor lor a fost, este și va fi o preocupare majoră. În zilele noastre și sub ameninţarea reală sau imaginară a atâtor pericole, părinţii sunt ajutaţi, îndrumaţi, învăţaţi de o sumedenie de cursuri, programe, broşuri, compendii, enciclopedii, și soft-uri ”parental control”. Totul pentru ca odraslele noastre să poată creşte frumos și luminos departe de violenţă, trivialitate, tentaţii obscene și câte și mai câte. Eforturile părinţilor noştri, a bunicilor şi stră-străbunicilor nu au fost cu nimic mai puţin demne de laudă la vremea lor. Și este firesc să fie aşa. Cu toate acestea, sistemul de apărare ridicat în jurul copiilor nu este nici acum, aşa cum nu a fost nici în trecut și nu va fi probabil nici în viitor, unul infailibil. Copiii află oricum tot ce este de aflat şi chiar mult mai mult şi mult prea devreme. În final, opţiunea propriului lor comportament este doar decizia lor. Strădaniile părinţilor, chiar dacă imperfecte și de multe ori ineficiente, nu sunt însă nici pe departe inutile! Sunt poveşti frumoase despre cât ne iubim copiii și despre lumea pe care o visăm pentru ei.

În vacanţele copilăriei mele abia aşteptam să mergem la unchiul și mătuşa. Ne adunam acolo toţi cei cinci veri și verişoare. Mamele noastre erau surori iar noi, copiii, ne împăcam de minune. Unchiul, om dintr-o bucată, cu funcţie de răspundere, cunoscut și respectat în toată urbea. Mătuşa, drăguţa, harnică și grijulie, cum îi stă bine unei mămici tinere cu trei copii. Noi toţi cinci, copii de şcoală primară.

Cel mai tare era că verii mei aveau pick-up cu plăci cu poveşti (n.r. discuri din vinil). Preferatele noastre erau „Scufiţa Roşie” și „Capra cu trei iezi”. Doamne, ce ne mai plăcea lupul, ce rol făcea când intra el în casa caprei: „Am să vă mănânc pe toţi, unde vă ascundeţi?” Cum mai ţipau iezii înspăimântaţi şi cum mai gâfâia lupul flămând! Iar noi, vorba aia: “ Maaamă, ce m-am speriat, și ce bine a fost!!”

În dimineaţa aceea, totul părea perfect: urma să plecăm cu toţii la baltă la pescuit și bălăcit, soarele era deja sus pe cer, noi înghesuiți în jurul mesei din bucătărie iar din tigaia mătuşii venea miros leşinător de puricei (din mămăliga rămasă de cu seară) cu ouă și brânză. Simţeam că nu mai am răbdare, îmi venea să sar pe pereţi de bucurie! Cred că era ceva molipsitor, pentru că în clipa următoare, vărul meu cel mai mare, se repede la mătuşa (cu tigaia în mână) o ia în braţe şi cu vocea îngroşată şi mârâită îi spune hotărât:

- Ce bucăţică bună eşti, mămico! şi se preface c-o muşcă .

Ei bine, palma unchiului meu a atins obrazul vărului înainte ca tigaia mătuşii să atingă pământul! Ce naiba l-o fi apucat, mă întrebam? Pe unchiul! Căci vărul meu, fusese perfect!

- Nu ţi-e ţie ruşine să vorbeşti aşa cu mama ta? Neruşinat ce eşti!

- Păi, aşa îi zice lupul lu’ Scufiţa Roşie înainte s-o înghită: “Ce bucățică bună ești, Scufițo”

În fine, vărul a rămas acasă pedepsit, nouă ne-a pierit tot cheful iar plăcile cu poveşti au fost drastic cenzurate. Pe lup l-am auzit ultima oară în aceeaşi seară, din camera unchiului și a mătuşii. Şi în plus vocea revoltată a unchiului:

- Spune şi tu dragă! Ce poveşti sunt astea? Ăștia chiar îşi fac de cap, nu mai există nici o ruşine în ziua de azi!”

(va urma)

.

Anca Eremia – joi 13 mai 2010 la 11:32