La fix 6 km de la ultima casă de pe drumul ce duce de la Râșnov spre DN73 (conform hărții cu GPS i se zice Mihai Eminescu) dar, aparent la o distanță mult mai mare de ”civilizație”, am oprit în dreptul unui așezământ care părea a fi conform celor descrise prin telefon. Steaguri peste tot, un panou înalt pentru cățărare, o tiroliană și evident și o cabană cu mai multe anexe împrăștiate pe un platou înzăpezit cu destulă mărinimie.

Intrând în cabană, încet-încet ni se dezvăluiau tot mai multe povești despre cei care se ocupau de activitățile din cabană. Un parașutist prins cu dichis de tavan și pe care mai că-ți vine să-l ciupești să vezi dacă e real,  zeci de căști de schi pe perete puse așa cum vânătorii își expuneau pe vremuri trofeele, un schi de lemn vechi de peste 100 de ani, modele vechi de costume de scufundat, o fotografie a gazdei, care a participat la singura expediție exclusiv românească din Himalaya și care astăzi conduce acest Centrul Sportiv Eco-Alpin Himalaya precum și multe altele care, toate la un loc, arată pasiunea tuturor celor care au pus umărul la această activitate.

Dl. Vasile Dogaru, gazda și șeful Centrului Sportiv, ne pune rapid în temă cu activitățile ce se vor desfășura în următoarele zile dintre care am reținut, ba chiar m-a pus pe gânduri, acțiunea de alarmare, utilă pentru ca toți cei care participă în această tabără să fie foarte bine pregătiți pentru viață. Vizualizând și alte fotografii de pe pereți am realizat că cel cu care vorbisem și care urma să conducă ostilitățile din următoarea perioadă este un fost ofițer în radiolocație, în acest fel explicându-se multe din nedumeririle primelor clipe.

Aproape că ne întrebam dacă e bine pentru copil să-l lăsăm într-un astfel de cadru, noi nedorind decât ca el să mai exerseze schiatul și să se perfecționeze. Parcă-l și vedeam printre ultimii treziți și ieșiți pe platou la înviorare, învingând cu greu frigul și somnul matinalei ore 3.  Iar când ex-militarul ne-a întrebat dacă i-am adus copilului cagulă și fluier, instantaneu m-am gândit că, pe lângă alarma planificată, omu’ se gândise și la un exercițiu de atac inamic cu gaze toxice de luptă.  M-am scuturat însă rapid de năpădirea amintirilor din vremurile în care am făcut armata și am realizat că acestea sunt doar ale mele și zac undeva prin cutiuță, ieșind la iveală din când în când la astfel de stimuli. Am constatat că accesoriul respectiv era cel obișnuit, folosit când îți acoperi scăfârlia înainte de pune casca de schi iar cuvântul ”alarmă” era abuziv folosit și numai pe timpul zilei, mai mult așa, ca un defect profesional.

Am plecat liniștiți de acolo, ba chiar încântați, fiind siguri că ne lăsăm odrasla pe mâini bune, de încredere și mai ales de nădejde, așa … ca-n armată!

.

.

Marcel Eremia, duminică 19 decembrie 2010 la 14:31