După cum știți, guvernul a decis aseară să-și asume răspunderea pentru măsurile de jecmăneală, de tăiere a pensiilor cu 15% și cu 25% a salariilor bugetarilor. Între timp, au mai descoperit o criză însă și cauzele ei au rămas aceleași. Greaua moștenire și criza externă. Dar avem și vești bune: se relansează marile investiții care însă vor fi mai discrete deoarece îmbuibații de pensionari nu s-au solidarizat cu 50% din veniturile lor ci numai cu 15. Și atunci nu prea ajung bănuții decât pentru niște amărâte de drumuri naționale, ceva centuri de orașe, o fracțiune de autostradă, dar știți de aceste proiecte că doar nu-i prima dată (și nici ultima) când le tot auzim. Le vom auzi și la anul pentru că până atunci precis mai apare vreun motiv pentru care nu se mai pot face. Aaa … Mai era ceva… Cică se desface politicul de afaceri. Dar cine o să facă aceste drumuri? Și peticirea lor după o lună? Hai, nu mai scrâșniți din dinți și mai bine ascultați melodia.
Vă amintiţi de Lawrence al Arabiei, englezul care simţea că este arab? Celor care îi reproşau că are cei mai albaștri ochi din lume și de aia nu va putea el fi niciodată arab, le răspundea demn că fiecare om este ceea ce simte că este, iar el Lawrence, este cu siguranţa arab pentru că simte asta până în măduva oaselor.
Acum ştiu că n-o să mă credeţi, dar eu l-am cunoscut pe Igor al României! Este prietenul nostru și după ani întregi de strădanii a devenit, în sfârşit, cetăţean român. A vrut cu tot dinadinsul, ar fi putut avea alte opţiuni, dar el român se simte. Nu a fost uşor deloc, a trebuit să dovedească:
- că are 15 ani de când locuieşte şi munceşte în această ţară,
- că locuieşte efectiv împreună cu soţia şi cele două fetiţe ale lor,
- că şi-a plătit toate contribuţiile către stat în toată această perioadă,
- că a plătit din urmă cu penalităţile de rigoare asigurarea medicală din perioada vacanțelor studențești (în care de fapt nu a fost în ţară),
- că ştie constituţia României pe de rost, articol cu articol,
- că nu are cazier nici la noi nici în ţara natală,
- că dacă are doctorat în una, de ce lucrează alta,
şi câte şi mai câte.
I-a venit rândul după jumate de an, dar când l-au chemat au băgat de seamă că între timp expirase cazierul din ţara lui şi trebuie altul (original, tradus, legalizat, apostilat). Alte 6 luni de aşteptare.
Şi în sfârşit marele eveniment: depunerea jurământului! Şedinţa, publică de altfel. La poarta instituţiei aflăm că suntem prea mulţi. Să ieşim afară! Intră doar cei care depun jurământul. Atât! Ne-am aşezat la coadă. Ştim frumos să facem asta. Eu aş fi plecat alături la McDonald’s. Dar ce să mă fac cu mama? Stă cu florile în braţe şi lăcrimează de zor: “Vreau să îl văd când depune jurământul, că mama lui nu a putut veni şi eu ţin la el ca la copilul meu. ”Degeaba. Păzitorul uşii oficiale nu se înmoaie cu una cu două. Intrarea lui Marcel se negociază, abil, cu succes: ”Lasă-l bre, că face poze, uite câta aparatu’ are și te dă la ziar. Parol!”
Rămăsesem doar vreo 15 persoane pe afară, începe și ploaia, începe și festivitatea. Nea agentu’ ne ţine un mic discurs. Nu mai sunt locuri nici în picioare şi noi nu înţelegem. În mărinimia lui ne lasă totuşi înăuntru. Mama, ca la startul de formula unu, în sus pe scări. Se aciuează la balcon lângă nişte călugări ortodocşi. Eu rămân mai mult pe hol decât în sală, fix în uşă, cot în cot cu agentul.
Jurământul în sine a fost emoţionant, pe bune. Noii cetăţeni, toţi pătrunşi de eveniment, emoţionaţi, unii cu lacrimi în ochi. De bucurie, de uşurare, de necazuri, cine să mai ştie…
Discursul oficialului român cam sec, lemnos, uşor superior. Sfaturi despre cum să fie cetăţeni model în noua lor patrie şi câte oportunităţi li se oferă. Oficialii ies primii, discută pe hol, sunt mulţumiţi. Foarte frumos, felicitări, organizare minunată, dotare nou-nouţă, afişează textul jurământului pe un panou, nu prea a funcţionat, nici o problemă, au avut hârtiuţe cu textul tipărit și oricum “nu ştiam unde se tot uită ăştia pe pereţi”. Ha,ha,ha, voioşie, săru’ mâna.
Încep să apară ăştia, se fac fotografii, se iau interviuri. Cel mai bucuros este, aţi ghicit, Igor: ”Sunt român, sunt român de-adevăratelea!”
Măi Igore, totuşi de ce ai vrut tu să te faci român?? Înţeleg, dacă vii în România cu trei compatrioţi în valijoară, sau ascuns între pereţii dubli ai unei cisterne, dintr-o ţară făcută praf de aliaţii noştri transatlantici, sau cine ştie de pe unde… Dar tu!?
Ştiu că îţi plac clătitele cu dulceaţă de cireşe amare, ştiu că îţi doreşti să călătoreşti nu în străinătate ci prin România pentru că fiecare locuşor nou descoperit te încântă, ştiu că eşti uluit de istoria românilor, ştiu că ți-e dragă limba română şi eşti preocupat de soarta ei, ştiu că mama ta vorbeşte aromâna (megleno-româna) cu tot mai puţini oameni şi-ţi pare teribil de rău, ştiu cât iţi iubeşti familia românească şi fetiţele ”două perle de Marea Neagră”, ştiu că nu ai de criticat la românii de rând decât poate frustrarea adâncă de pe faţa lor și resemnarea, mai ştiu că îţi sunt simpatici moldovenii (de aici şi de dincolo) pentru că suntem sufletişti (multumesc!) ca şi voi macedonenii.
Află dar că şi clătitele cu sirop de arţar sunt foarte gustoase, că după cum spun unii ar exista alte ţări şi mai frumoase şi nu prea indepărtate, că perluţelor naturale le face tare bine briza de ocean şi că limba română nu este tocmai cea mai “tare” dintre cele pe care le ştii tu vorbi (chiar dacă spui că nu se pun sârba, croata, şi macedoneana, că s-au lipit singure de tine, tot rămân engleza, spaniola, italiana, rusa și bulgara, deşi noi râdem ca proştii când te auzim vorbind), iar moldoveni găseşti oriunde, crede-mă că ştiu ce zic. Şi mai ai şi rude bune prin America care te-ar fi ajutat bucuroase dacă ai fi vrut să înveţi constituţia lor şi să depui acolo jurământul, că tot atât ar fi durat!
Îmi spui că devin eu cinică, mă ruşinez, ai dreptate. Tot mai multe mă nemulţumesc, tot mai puţine pricep și aproape nimic nu mă mai miră. Iar ce mă miră, nu-mi mai iese din cap: de ce ar vrea un om zdravăn la minte să fie român când nimic nu îl obligă?
Dar ce-i făcut e bun făcut, nu-mi rămâne decât să mă bucur, în frumoasa noastră tradiţie, de răul altuia! Să ne trăieşti române şi să nu fie nimeni supărat! Şi hai să punem şi de-un chef pe cinste! Pe cinstea mea, de român!!
”Vă invit duminică, 30 mai, de la 17.30, la un eveniment cu totul și cu totul special: “Ziua Părinților de Îngeri”, dealtfel, singurul din țară, dedicat memoriei copiilor plecați prea curând de lângă noi, când simultan în 18 orașe, se vor aprinde lumânări și se vor înălța la cer baloane colorate!
Va fi, așa cum frumos spunea o Mamă de Înger, precum “o petrecere pentru copii, în absența lor”!…Așa cum a și fost, și acum doi ani, și anul trecut!
Iată două dintre impresiile celor care au participat la ediția de anul trecut:
“Cei care au fost, au participat cu tot sufletul, iar aplauzele care au fost ridicate odată cu baloanele au venit ca o muzică care să le arate îngeraşilor, că aici pe pământ părinţii lor încearcă să schimbe ceva.”
“Nu știu ce să spun… Ziua de ieri m-a lăsat fără cuvinte… Am scris numele îngerașilor pe balonașe, apoi le-am legat pe toate la un loc, am spus Tatăl Nostru și am dat drumul baloanelor, să zboare către îngerașii noștri și să le sărute obrăjorii… Au zburat atât de frumos în direcția soarelui …și atât de sus…și le priveam urcând în ceruri la îngerașii noștri… Un moment unic! Pentru mine, cel puțin, a fost ceva deosebit…”
Cu siguranță este unul dintre acele momente, care îți rămân întipărite în minte și în suflet….!
Pentru mai multe detalii despre locațiile și datele de contact ale organizatorilor din țară, vă rog să intrați pe: http://www.organizatiaemma.ro/node/592
Vă mulțumesc și…pe curând !
Toate cele bune!
Doamne ajută!
Bianca Brad”
.
Câteva momente din ediția de anul trecut aveți aici.
Astăzi, mulțumită, pardon, datorită populismul parlamentar (care face ”bine” unora pe cheltuiala altora) a fost zi liberă cam peste tot prin România. La școală, la servici la noi, la servici la alții, astfel încât am profitat de Târgul de Jucării ediția a XI-a (organizat de Teatrul Masca), loc în care se poate îmbina într-un mod deosebit, plăcutul cu utilul. Pentru Cristian, acest eveniment s-a constituit o binevenită lecție de economie de piață, pentru că la acest târg copiii vând diverse jucării de prisos, la niște prețuri mai mult decât modice. Este o lecție de economie pur capitalistă, ruptă din viața de zi cu zi, în care, ca de obicei oferta (prea mare) se întâlnește cu cererea (prea mică). Și atunci trebuie să apelezi la tehnici speciale de vânzare, de PR, de mercantizare, de atragere a clienților la taraba ta, plină de produse care nu au cum să iasă în evidență datorită condițiilor de acolo. Și toate acestea le faci singur sau cu ajutorul părinților. Evident că lumea s-a adaptat la ultimele descoperiri din economie, de reducere a salariilor de 25% și a pensiilor cu 15%. Am fost plăcut impresionat de mulți copii care și-au însușit rapid această lecție, probabil de la părinți dar și din experiența proprie, fapt care a condus la micșorarea profitului nostru (am cumpărat și noi de la alți copii) sau a dus la o oarecare ineficiență a vânzărilor datorită unui schimb (ne)necesar de mărfuri (adică am făcut și schimburi de jucării, barter conform literaturii de specialitate). În final, trăgând linie, am obținut din vânzări directe un venit de 37 de lei (TVA inclus). Problema este că acum trebuie să declar acest venit, să plătesc 16% impozit pe el și să transfer și procentul de 19% TVA în găurile negre ale statului. Și asta foarte repede pentru că risc niște penalizări, așa cum și statul este penalizat de către cei cărora le este dator (returnări de TVA, plăți produse și servicii, etc). Sau el nu este penalizat? Nu, sigur că nu… Din venitul încasat trebuie să mai plătesc benzina consumată pentru acest biznis. Dar stai, am uitat că managerilor de firme nu li se decontează nici măcar un gram de benzină pentru că ei merg la clienți cu trotineta sau cu mijloacele de transport în comun. Asta în timp ce aleșilor noștri li se decontează 200 litri pe lună. De fiecare, nu în total. Deci suma dată pentru benzină trebuie să o majorez cu 10% pentru că o transform în sumă provenite din dividende. care se impozitează, nu contează că profitul a fost deja impozitat. Ok, mai scad cheltuielile cu niște cursuri de vânzări, niște materiale publicitare pentru promovare (toate cheltuieli deductibile) și în final constat că rămân cu vreo 8 lei. Hopa, recalculând impozitul pe profit, constat că valoarea acestui impozit este sub cel minim impus de nea guvernu’ … (care ne promite de un an de zile că-l scoate, că a fost o prostie introducerea lui, că din această cauză au fost suspendate peste 200.000 de firme de anul trecut, etc). Și mai constat după aceste calcule, că de fapt eu sunt în pierdere… Dar îmi aduc aminte cu bucurie de eminența cenușie în economie (marele prim-ministru) care a zis să nu ne facem probleme cu acest impozit pentru că este DEDUCTIBIL! Adică atunci când vei avea profit îl vei scădea. Sigur, profit mai mare decât impozitul care nu trebuie să fie mai mic decât cel minim. Practic, până îți revii, dacă îți revii, creditezi statul cu o sumă pe care nu o merită absolut deloc. De ce nu o merită? Nu mă provocați… Pot să scriu zeci de pagini întregi cu aceste motive dar mă opresc aici și mă reîntorc la cele petrecute astăzi.
Pe scena existentă în târg s-au mai desfășurat și câteva programe artistice susținute de trupa Dance World dar și niște spectacole la care nu am mai putut să rămânem.
După închiderea târgului, așa cum au făcut majoritatea copiilor, am donat jucăriile nevândute la un centru special amenajat, în speranța că vor ajunge la copilașii care au nevoie de ele.
În ceea ce ne priveşte, pentru a nu avea surprize, de cum băiatul nostru a început să înveţe să scrie şi mai ales de când a început să “googlească”, am instalat pe calculatorul de acasă un soft de siguranţă.
Dar cum vă spuneam, de scăpat nu scapă nimeni! Într-o zi mă reîntorc la birou după o jumătate de oră de absenţă, şi îl găsesc cocoţat pe scaun în faţa calculatorului pe copilul personal, cu ochii mari holbaţi. Avea o privire cam aşa, jumi-juma, un ochi părea ruşinat, iar celălalt lipit ventuză de monitor. Iar pe monitor defilau lasciv imaginile unor domnişoare brune, blonde , roz și violet, toate despuiate și abundent siliconate. Copilul o ia înainte cu gura:
- Mami, avem o problemă! Ştii că am fost cu tati la cursul acela de îndoit hârtiuţe? Ţi-am adus şi ţie un dinozaur mic din hârtie albastră. Ei bine, ne-au spus acolo că găsim pe internet și alte modele să facem singuri, acasă. Dar cele mai faine sunt pocnitorile, urechiuşele alea din hârtie care pocnesc când scuturi mâna, a adus un băiat la şcoală. Fetele se sperie rău când le pocneşti una la ureche. Irina a plâns toată pauza iar Alex a căzut sub bancă de râs. Doar că eu nu ştiu cum se fac, cum se împătureşte hârtia. Am căutat eu pe internet acasă, dar nu știu ce are, că nu merge. Nu găsesc nimic interesant. Am venit la calculatorul tău, mami, si am dat căutare “pocnitori”… dar nu înţeleg, uite ce găsesc!
Încurajat apoi de momentul de pauză care mi-a trebuit să mă dumiresc ce se petrece dar mai ales ros de-o cruntă curiozitate, mă întreabă şoptit, cu tonul lui admirativ:
- Dar totuşi, mami, cine sunt fetele astea?
Copilul a aflat până la urmă cum se împătureşte hârtia, dar eu am rămas cu nedumerirea: la ce bun cursul de origami dacă până la urmă tot pocnitorile sunt mai tari?
Mă gândesc însă că vărul meu a ajuns om mare şi chiar prea serios, că micuţul Baruţu cel care scotea limba și scuipa trecătorii a devenit respectabilul domn Baruţu Arghezi, probabil că şi Dl. Goe a avut în cele din urmă o frumoasă carieră (de exemplu, de politician). Aşadar am și eu speranţe mari! Şi ca mine desigur, fiecare părinte.
PS Mai am o nedumerire. Povestind acestea, am dat şi o căutare pe internet, de verificare, să nu creadă oamenii că vând gogoşi reîncălzite. Şi ce să vezi, nimic… Dar nimic, nimic.
Mă adresez pe această cale şefului de la router, să mai scoată dom’le din filtrele alea, sau ce-o fi pus acolo, să putem vedea și noi ăştia maturii care sunt tendinţele!
!
feri on 