Ieri, în drumul spre casă (venind dinspre Constanța), am făcut o scurtă oprire în dreptul unui lan de Floarea Soarelui. Privirile mi-au fost atrase de zâmbetele largi ale florilor și de bucuria emanată în jur. Normal. Florile nu se uită la știrile de la televizor astfel încât nu știu ce se întâmplă prin țară. Optimismul lor este însă irezistibil astfel încât m-am gândit să vi-l transmit și vouă.

Zâmbiți acum, că mâine va fi mai rău!

.

Marcel Eremia, luni 28 iunie 2010 la 20:49

Share on Facebook

Petre era un om de toată nădejdea, ardelean dintr-o bucată, dintr-un sat frumos și așezat la o margine de codru de lângă Sibiu. A plecat de acasă copilandru, și-a terminat școlile și armata, apoi a rămas la intreprindere în Timișoara, s-a însurat și s-a așezat la casa lui. Era un om mulțumit, copiii creșteau, cu nevasta se înțelegea ca-n primii ani, la lucru îi mergea strună! Dar uneori îl apuca așa, dorul de pădurea din satul lui, mai ales la începutul verii, înainte să ia copii vacanța și să plece la mare în concediu. De cum dădea frunza verde, sâmbăta în SRL (săptămâna redusă de lucru!) își lua familia și plecau la iarba verde, la un grătar. Aveau un loc al lor, ieșeau din oraș și după câțiva km., o luau pe un drumeag prăfuit până în marginea pădurii. Petre își lua toporișca și pleca desculț prin pădure să adune lemne pt. foc. De fiecare dată nevasta îi spunea: ”Ai grijă să nu te rătăcești!” iar el de fiecare dată răspundea: „ Nu m-oi rătăci că mi-s băiat de la munte!”. Eeei, dar pădurea de câmpie nu e ca cea de munte… Cum mergea el așa teleleu printre copaci, cufundat în gânduri și miros reavăn de pământ și frunze proaspete, tot făcând grămăjoare de vreascuri, îi dă prin minte că ar fi timpul să se întoarcă. Nu știa cât timp trecuse că nu avea ceasul la el dar i se părea ciudat că pe drumul de întoarcere nu reușea să găsească nici o grămăjoară de vreascuri. Deja îl dureau tălpile, i se făcuse foame rău și cerul se cam îmbufnase a ploaie… Când în sfârșit văzu luminișul, semn că se termina pădurea, se aștepta să iasă ceva mai departe de locul unde lăsase mașina și familia, dar ce văzu îl miră foarte tare! O cușcă mare cu gratii din fier (fier beton de 22) și înăuntru… ei bine… un leu adevărat! Adică un leu cam șontorog, cu coama năpârlită și slab vai mama lui, dar totuși …leu. Sta Petrica înlemnit de uimire și se întreaba: ” Unde-oi fi ajuns eu, că așa ceva nu există în Timișoara!” Își făcu curaj și îndrăzni să pornească pe aleile parcului tot mai încântat de ce vede: porcul asiatic, negru și cu ochii acoperiți de pleoapele grele și cute de grăsime, vulpile argintii și ursul brun. Mirarea lui nu era nimic pe lângă mirarea celorlalți vizitatori la vederea lui Petrică, mic și îndesat, cu burtica peste slipii supraelastici în carouri gri-albastru, desculț și cu toporișca în mână. „Ce mă fac dacă la ieșire îmi cere portarul să vadă biletul de intrare?” Noroc că între timp începuse să plouă mărunțel și la poartă nu era nimeni. Noroc, noroc, dar ploaia se întețea și Petrică avea acum de mers pe șoseaua asfaltată cale lungă. Tălpile îi erau făcute praf, țopăia strângând din dinți la fiecare pas și făcea disperat semn la „ia-ma nene”. Știa el că din cauza toporiștii nu oprea nimeni, dar nici nu se gândea să renunțe la ea. În cele din urmă opri o mașină de poliție, una din cele două care îl căutau după ce soția anunțase dispariția lui Petrică în Pădurea Verde.

Seara, după ce cu greu s-a oprit din plânsul cu sughițuri, cu vocea încă răgușită de disperare, soția continua să se caine „Petrică, Petrică, ce-mi făcuși tu mie astăzi… Nu vreau să mai aud de mers la pădure.” Petrică, proaspăt îmbăiat, cu picioarele așezate pe o pernă și cu tălpile unse cu cremă de galbenele, calm și zâmbitor o strânge drăgăstos la piept: ”Lasă dragă, săptămâna viitoare, duminică, ne îmbrăcăm frumos și mergem la Grădina Zoologică!”

Avem un guvern care îndeplinește cumulativ următoarele superlative:

- cel mai incompetent (absolut, dar absolut nicio măsură pentru relansarea economică, singura care va aduce bani la buget)

- cel mai mincinos și orgolios (promisiuni electorale? Ce sunt alea? Iar pentru eșecul de acum, premierul nu recunoaște vreo greșeală proprie ci numai cele cauzate de guvernarea din 2007-2008, eventual putând extinde perioada până la Burebista. Mai țineți minte ce spuneau actualii conducători când premierul Tăriceanu a oprit mărirea salariilor cu 50% printr-o ordonanță, chiar înainte de alegeri? ”Ideea că nu sunt bani nu este o realitate, bugetul poate fi așezat pe priorități. Dacă vrei să asiguri resurse pentru profesori sau nu. Bani există și toate analizele probează acest lucru! T.B. la promulgarea legii)

- cel care a politizat cel mai mult instituțiile (au dus și alții aceste politici dar actuala pereche premier -- președinte a dus dorința până la extrem, dorind inclusiv legalizarea ei -noroc că ordonanțele s-au dovedit a fi neconstituționale.  Sau vezi recenta bătălie din parlament pentru posturile de la Curtea Constituțională)

- cel mai populist și mai demagog (mai este nevoie de exemple?)

- cel mai ipocrit (una afișează în discursuri și altceva stabilesc și aflăm ulterior)

- cel mai hoț (singura soluție a fost să ia banii pensionarilor și a salariaților de la stat în loc să restructureze și să dea afară pe cei angajați politic, care de cele mai multe ori sunt și incompetenți, să reducă posturi prin informatizarea administrației publice, etc. Sau cum este cu OBLIGAREA reprezentanților statului în Consiliile de Administrație SĂ DONEZE indemnizațiile? Nu-i apăr pe acești reprezentanți, este mai mult decât evident că majoritatea au ajuns acolo puși de partide, dar astea sunt metode haiducești, nicidecum gândite de cineva care s-ar pricepe la economie)

- cel mai corupt (exemplele date în presă sunt elocvente. Reacțiile lor sunt halucinante. Toți au decretat: ”Nu am făcut nimic ilegal”. Poate că nu este vreo ilegalitate -sunt sigur că au știut să-și acopere spatele, dar despre partea morală chiar nu se poate spune nimic? Ce-i aia?)

- cel mai cinic (chiar și în condiții de criză au preferat ca anul trecut să tacă și să amâne reformele până după alegerile prezidențiale. După spusele de acum ale oficialilor ar fi tăiat doar 5% din salarii dacă ar fi operat acest act încă de anul trecut)

- cel mai deșănțat (cheltuielile bugetare au crescut în acest an față de cel trecut, în condițiile în care este criză și se tot pune placa cu discursul reducerilor bugetare)

- cel mai lipsit de viziune (este mai mult decât evident!)

E adevărat că nu ne putem lăuda cu vreun guvern de la Revoluție încoace că ar fi avut doar părți bune și n-ar fi fost atins de unul din superlativele de mai sus. Însă acest premier (cu toate variantele și combinațiile cu care s-a prezentat) a dus aceste atribute la perfecțiunea întruchipată.

Și dincolo de orice tupeu, acest guvern ne mai cere și solidaritate creând un fond cu destinație necunoscută, necontrolabilă! Cine ar putea fi donatorii? Mă adresez lor.

Dragi părinți pensionari (cărora nu le-a tăiat nimeni pensia), dragi patroni (cărora guvernul le-a adus atâtea facilități fiscale), dragi copii (pe urmele cărora s-a pus Fiscul să recupereze banii datorați din averile dobândite ca urmare a neinspiratelor participări pe la teatre, spectacole), dragi foști patroni ai firmelor închise și cele suspendate datorită impozitului minim (care a cernut economia de mafiile subterane ale ei), dragi emigranți sau muncitori români de peste hotare (dar nu numai cei care au făcut pe actualul președinte), dragi angajați de la stat și de la particulari etc. etc. vă rog să-i ajutați pe guvernanții noștri și să donați tot ce v-a mai rămas prin conturile grase din Elveția sau alte paradisuri bancare. Măcar ceva bani cât să se instaleze  prin țară mai multe automate ca cele din fotografie. Pentru protejarea populației… Na, că am început și eu să vorbesc ca și ei, populist și demagog. Pentru că de fapt, eu nu le voi da nimic. Dar absolut nimic! Și vă invit pe toți să aveți aceiași atitudine!

.

Marcel Eremia, sâmbătă 19 iunie 2010 la 20:50

Deși provocarea a fost lansată cam demult, conform zicalei mai bine mai târziu decât niciodată, mă conformez și încerc o asociere de fotografie între piesa Der Raeuber und der Prinz a lui DAF și o fotografie în care niște ”personaje” dansează conform dansului pogo, specific acestei formații.

.

Marcel Eremia, joi 17 iunie 2010 la 18:39

Una din melodiile bizare din copilărie și redescoperite mulți ani mai târziu. Trăiesc impresia că sunt unele melodii pentru care trebuie să treci printr-o viață pentru a le înțelege adevărata lor valoare. Sau poate doar să te naști din nou pentru ele…

Un titlu de piesă care se potrivește și cu ce se întâmplă în zilele noastre…

.

Marcel Eremia, duminică 13 iunie la 15:15