Exact asta mi s-a întâmplat miercuri, după ce m-am pornit cu metroul spre Dristor 1, locul în care urma să fie vernisajul expoziţiei de fotografie “Pustnicu – pădurea Bucureştiului”. Între staţia Timpuri Noi şi Mihai Bravu, trenul în care călătoream şi-a adus brusc aminte de venerabila vârstă pe care o are, vârstă la care nimeni nu ar trebui să mai aibă vreo pretenţie sau dorinţă să mai şi funcţioneze.  S-a oprit imediat, fără să-i mai pese de scopul pentru care a fost construit sau să asculte de rugăminţile mecanicului de tren şi nici chiar ale specialiştilor cu care mecanicul a luat legătura prin staţie. Aşa că am stat frumos şi cuminte, ca toţi ceilalţi colegi de suferinţă, timp de vreo jumătate de oră. Eram pregătit şi pentru o durată mult mai mare, pentru că mâncasem bine înainte de a pleca şi chiar rezolvasem din timp şi anumite necesităţi, în caz contrar frământându-mă unde ar mai fi încăput în rucsacul meu foto şi un alt accesoriu de mare capacitate şi neapărat cu mâner pe dinafară, bineînţeles doar pentru situaţia în care aş fi mers şi altădată cu metroul. Dăscălit bine si conform unor proceduri bine învăţate, mecanicul mai intervenea din când în când prin difuzor, cu informaţii proaspete despre starea vremii, a metroului şi chiar despre cursul valutar din alte ţări, finalizând de fiecare dată anunţul respectiv cu rugămintea ca toţi să-şi păstreze calmul. În urma fiecărei rugăminţi, lumea izbucnea în râs deoarece tonul grav şi de o calmitate destul de falsă, contrasta puternic cu liniştea şi nepăsarea ce domnea printre pasageri. Era ca şi când într-o zi plicticoasă de lucru cineva îţi intră în birou (chiar de mai multe ori) şi te roagă să-ţi păstrezi calmul. Ok, dacă aşa vrea omu’. Deşi dacă mai stăteam mult pe acolo, cred că se enervau mulţi chiar de la acest îndemn repetat… Parcă-l aud pe unul iritat: DOM’LE, PE CINE VEZI TU NERVOS AICI? CĂ MĂ  ŞI ENERVEZI….

Am aşteptat până ne-a împins un alt tren iar apoi domnu’ mecanic ne-a debarcat pe toţi în staţia următoare.

Ajuns la destinaţie cu o întârziere de peste 40 de minute, nu am văzut decât sfârşitul evenimentului, confirmându-mi-se doar că data şi ora vernisajului au fost corecte.

Am întâlnit însă o persoană foarte dornică să vadă fotografiile mele,

iar în rest, aceeaşi plictiseală obişnuită, ca într-o staţie de metrou.

Share on Facebook