Întâmplarea de mai jos este mai greu de localizat în timp, probabil înainte de a merge la școală, fiind din nou lăsat acasă, de data asta împreună cu fratele meu mai mare cu doar doi ani, deși la vârsta aceea și un an diferență era mult, se simțea în toate cele. Ai mei, ca de obicei de la o anumită vârstă a noastră, a odraslelor lor, erau la serviciu. Noi, odraslele, tot ca de obicei, încercam să nu treacă o singură clipă fără să credem că ne plictisim iar imaginația noastră lipsită de orice grijă, ne ajuta din belșug.

Probabil că era un moment nu mult înainte de sărbătorile de iarnă, altfel nu-mi explic de unde am găsit niște artificii prin casă, nu vă speriați, erau doar din alea de sârmă ce se puneau în bradul de crăciun și scoteau sclipici nervoși din ea atunci când reușeai să le aprinzi vârful. Că erau îndărătnice și nu doreau tot timpul să se aprindă. Cei mari ziceau că sunt umede dar eu credeam că au fost încurcate cu alea asemănătoare dar cu care se sudau metalele. Am mai încercat eu odată să aprind o sârmă din aia pentru sudură, chin mare, nu se aprindea și pace. Am văzut eu că astea de pom erau ceva mai subțiri dar mă gândeam că sunt așa ca să nu te orbească de atâta lumină…

N-am găsit decât două artificii, numai bine câte una de fiecare. Căutăm chibriturile, știm noi unde sunt, pe dulăpiorul de deasupra aragazului, le aprindem frumos din prima (că doar erau din alea, pentru brad) și ne uităm fericiți la scântei, fericire marcată de un zâmbet larg, pe toată fața. Tiii, ce fericire pe noi… Dar prea mult n-a durat bucuria asta, că auzim cheia de la ușă (of, sunetul ăla sinistru care ne băga instantaneu în sperieți). Eu, rapid de mic dar și speriat că mama, adică tocmai cea care urma să intre în casă, ne-ar putea vedea activitatea, înhaț sârma cu artificii din mâna stângă acoperind-o cu toată palma mâinii drepte, așa ca să nu observe nimeni că ardea. Neinspirată manevră pentru că amestecul respectiv nu dorea deloc să se stingă, indiferent cât de tare strângeam eu în palmă sârma aia fierbinte. Și pentru că ustura rău de tot, am pornit-o urlând prin casă, din bucătărie până-n ultima cameră, trecând prin sufragerie și un hol lung care părea să nu se mai termine. Nu prea aveam chef să mă bucur de scânteile care mai răzbeau printre degetele care aveau o mare dilemă: să țină palma strânsă mai departe pe sârma încinsă și care continua să-și facă datoria de ornament de sărbători sau să scape de usturimea tot mai intensă? Ajungând la punctul terminus și văzând că nu mai am unde să fug, am luat-o înapoi spre bucătărie, însoțit de aceeași coloană sonoră, adică de urlete și țipete sacadate de o frecvență tot mai înaltă. Ajuns în bucătărie am făcut brusc cale întoarsă văzându-mi mama și mai ales ochii ei care erau mult mai mari ca de obicei, atunci când m-a văzut.  M-a ajuns repede din urmă, pentru că eu țopăiam mai mult pe loc, ineficient pentru fuga de răspundere în care m-am înscris iar dansul scânteilor s-a finalizat brusc, printr-o sfârâială nervoasă în chiuvetă. Țopăiala mea a continuat ceva mai mult timp, ca dealtfel și coloana sonoră de care vă vorbeam că am fost însoțit prin casă.

Nu mai țin minte dacă atunci, pe loc, am căpătat-o pe palma arsă, sau pe cea stângă, sau pe partea rușinoasă din dos, cea pe care, de regulă, copii sunt altoiți atunci când educația (prea) elevată nu-și mai găsește locul dar mai ales scopul. Mama s-a jurat peste ani și ani, că nu m-a atins deloc la palma plină de bășici, că cică i-ar fi fost milă de mine, însă n-a pomenit niciodată nimic despre celelalte părți sănătoase, foarte disponibile și precis ispititoare pe atunci ale corpului meu.

Au trecut apoi anii, însă multă vreme nu am scăpat de amintirea usturimii din palmă dar și de rușinoasa boacănă înfăptuită. N-aș fi crezut vreodată că voi fi mândru de ea, bine, de o parte din ispravă, până n-am auzit-o pe mama povestind-o unei prietene, în șoaptă ca să n-o aud, în timp ce mergeam cu autobuzul spre bunici. Dându-mi seama ce a început să povestească, am plecat brusc capul, rușinat (pentru a câta oară) de prostia făcută, însă tot așa de brusc mi-am revenit, ba chiar am simțit nevoia să-mi umflu mândru pieptul și să ridic bărbia mai sus decât de obicei. Auzi tu, dar ce deștept a fost copilul, putea să-i dea drumul din mână și lua foc toată casa….

Funny how I find myself
In love with you
If I could buy my reasoning
I’d pay to lose

One half won’t do

I’ve asked myself
How much do you
Commit yourself?

It’s my life
Don’t you forget
It’s my life
It never ends
(It never ends)

Funny how I blind myself
I never knew
If I was sometimes played upon
Afraid to lose

I’d tell myself
What good you do
Convince myself

It’s my life
Don’t you forget
It’s my life
It never ends
(It never ends)

I’ve asked myself
How much do you
Commit yourself?

It’s my life
Don’t you forget
Caught in the crowd
It never ends

It’s my life
Don’t you forget
Caught in the crowd
It never ends

It’s my life
Don’t you forget
Caught in the crowd
It never ends

Marcel Eremia, luni 13 iulie 2015, la ora 10:30