Browsing "Albume foto personale"

Am întâlnit (și) oameni fericiți în Nepal. Oare mai sunt?

Am întâlnit (și) oameni fericiți în Nepal

Sunt sigur că toată lumea știe de cutremurul ce a avut loc recent în Nepal și de urmările acestuia. Un bilanț tragic care încă nu este încheiat, cifrele modificându-se de la o zi la alta, vorbindu-se oficial de peste 6.000 de victime (unele agenții de știri vorbind însă de peste 20.000 de victime), de aproape 2 milioane de copii afectați, de distrugeri de zeci de miliarde de dolari.

Am avut ocazia în aprilie 2009 să vizitez această țară, într-o tură fotografică organizată de Mihai Moiceanu. O lume fascinantă, cu peisaj pe măsură, o țară în care coexistă două religii așa cum n-am mai văzut prin alte părți, un lăcaș de cult împărțea fără probleme într-un moment dat cele specifice hinduismului iar altă dată, același spațiu era destinat budiștilor. Mă gândesc dacă ar putea fi posibil o împărțire similară a vreunei biserici, indiferent unde ar fi ea, între cele două confesiuni principale ale creștinismului…

Am cunoscut în această țară persoane care mi-au rămas dragi, cu care am vorbit (cât se putea vorbi), cu care am interacționat  înainte, în timpul și după fotografierea lor. Pot spune că am întâlnit (și) oameni fericiți în Nepal. Ființe cu care nu m-am mai revăzut ulterior niciodată, dar care mi-au rămas undeva în memoria personală, nu doar în cea a aparatului foto. Mă gândesc cu multă tristețe că ele ar putea fi printre acele persoane care și-au pierdut viața, că locuințele acestora sau templele pe care le-am văzut s-au putut prăbuși în urma devastatorului cutremur. Mai ales că orașul Kathmandu, cel în care am stat cele mai multe zile, a fost extraordinar de grav afectat. Este o situație nefericită pentru oricine, chiar necunoscuți fiind, cu atât mai mult dacă este cineva pe care l-ai cunoscut.

În acest context, este de apreciat orice ajutor dat Nepalului, mai ales că turismul este o componentă foarte importantă a economiei acestei țări iar cu acest eveniment, cine știe când se va reface astfel încât turiștii să-l viziteze din nou. De remarcat și apreciat donațiile importante ale unor personalități din lumea artistică sau sportivă sau implicările unor instituții sau firme particulare în salvarea persoanelor aflate sub dărâmături (cum ar fi dispozitivul FINDER dezvoltat de cei de la Nasa) sau în refacerea comunicațiilor afectate. Bravo lor! De apreciat și eforturile de salvare la care s-au angajat alpiniștii români aflați la acel moment acolo, dar și cele de informare necesară pe care le-a putut face Adrian Găvan pe pagina sa de pe Facebook. Bravo Adrian și echipei cu care ai fost!

Am făcut o selecție de fotografii din 2009, puse într-un album pe Facebook, majoritatea dintre ele nefiind până acum publicate. Am făcut acest mic efort de selectare și procesare, măcar din dorința de a trimite un gând bun celor aflați în mare suferință.


Marcel Eremia

Pași pe meleaguri pământene. Astăzi, Vietnam! (partea a 2-a)

CU CHI Tunnels (sau “Ţepuşa de bambus vs. Dioxina+B52-ul”)

 1. JACKIE

Vizitarea tunelurilor Cu Chi este aproape obligatorie pentru orice turist ajuns în Saigon, mulţime de autocare pleacă zilnic spre această destinaţie. Ghidul nostru este cu siguranţă o figură ce se face remarcată: trăsături de filipinez, plete negre albăstrui, cămaşă lucioasă din saten mov-prună, la gât un baticuț roz-obosit, nişte amulete budiste, crucifix, cerceluşi, şi nu mai ştiu ce… Chiar şi blugii largi flutură pe trupul lui micuţ şi uscăţiv într-un fel anume, oarecum flower-power. De cum începe să vorbească recunosc un povestaş şi sunt a lui ochi şi urechi! Pentru mine războiul din Vietnam a devenit povestea spusă de el.

„Spuneţi-mi JACKIE. Aşa mi-au spus camarazii americani alături de care am luptat, ca interpret, timp de 7 ani. M-am înrolat pe când aveam 18 ani, la îndemnul mamei mele. Noi eram 14 copii acasă. Unchiul meu avea însă 25 de copii! Mama mi-a spus: “Eşti aşa de tânăr dar vei avea o viaţă scurtă. Îmi pare atât de rău, dar vei muri. Fă orice, dar încearcă să trăieşti! ” Şi asta am făcut, am supravieţuit! După război am făcut 5 ani de închisoare pentru că i-am ajutat pe americani, dar nu îmi pare rău, doar alături de ei puteam supravieţui. Cu toate astea cred că Ho Chi Minh e un zeu, el ne-a unit pe toţi fraţii vietnamezi într-o singură naţiune care a renăscut. Tinerii noştri nu mai vor să ştie de război, nici copiii mei nu mai vor să audă, dar eu povestesc turiştilor despre războiul meu, cel mai rău război din toate! cu mult mai rău decât războiul mondial… Când vă veţi întoarce acasă, să vă amintiţi de ţara mea şi de Jackie supravieţuitorul, pentru că asta suntem, un popor de supravieţuitori! Au murit atât de mulţi oameni, atât de mulţi (ochii i se umplu de lacrimi), mama mea, tatăl meu, bunica mea, mulţi dintre fraţii mei, bunicul meu după câţiva ani de chin cumplit din cauza “chimicalei”, nu există familie în Vietnam să nu fi avut morţi… După război a rămas o populaţie de vreo 30 de milioane într-o ţară complet distrusă, azi suntem peste 90 de milioane. Populaţia Vietnamului a crescut în mai puţin de 40 de ani cu peste 60 de milioane! Suntem o naţiune tânără şi acum suntem fericiţi, nu mai trebuie să moară nimeni. Noi iubim copiii, (zâmbeşte) de fapt este meritul femeilor noastre, le place să crească mulţi copii şi sunt mame foarte bune. Totuşi, familiile tinere sunt încurajate să aibă doar 2 copii, dar restricţiile nu sunt aşa de drastice ca în China. Ştiu că unii dintre Dvs. nu mă credeţi când vorbesc despre fericire. Da, suntem oameni săraci; soţia mea încă spală cu mâna pentru toată familia, nu avem maşină de spălat, dar avem 3 motorete! Până acum câţiva ani nici nu visam la una. Aveam doar trei tricouri şi o pereche de pantofi vechi, acum am vreo 40 de tricouri și cămăşi frumoase (arată mândru cămaşa de pe el!) şi câteva perechi de pantofi! Înainte de 1996, dacă eram găsit pe stradă după ora 23 aş fi putut fi împuşcat pentru activități dușmănoase. Acum trăim o altă viaţă, avem libertate şi asta şi datorită Dvs., turiştilor străini. ”

Scoate nişte foi şi ne arată câteva imagini din război, recunoaştem câteva fotografii celebre:

fetiţa vietnameză arsă cu napalm,

luptătorul VietCong executat în drumul mare,

călugărul budist dându-şi foc în mijlocul pieţei. Revăd imaginile, reascult poveştile lor, retrăiesc senzaţia dar nu ştiu cum s-o numesc (nod în gât, revoltă, neputinţă, ceva e razna rău în lume…)

2. HANDICAPPED HANDICRAFTS

Deja ne îndepărtasem bine de Saigon când Jackie îşi reia povestea: „Dar poate cel mai mare rău dintre toate a fost “chimicala”, agentul portocaliu. Toată zona în care ne aflăm a fost afectată, zona nu a putut fi locuită timp de 20 de ani. Toată vegetaţia a fost distrusă, toate animalele au murit, a fost contaminat solul şi pânză freatică. Nu ştim exact câţi oameni au murit şi câţi au fost afectaţi, în Vietnam peste 4,5 milioane, au fost şi câteva mii de soldaţi americani. Au apărut boli cumplite, necunoscute şi foarte multe tipuri de cancer. Copiii celor expuşi s-au născut cu grave malformaţii fizice şi boli mintale. Acum ştim că efectele chimicalei afectează până la a 4-a generaţie. Vom vizita o fabrică în care lucrează oameni cu astfel de malformaţii. Ei sunt deja din generaţia a 3-a şi a 4-a. Aceşti oameni nu au altă sursă de venit, nici de la statul vietnamez nici de la statul american. Li s-a dat însă posibilitatea ca în această fabrică să înveţe tehnica tradiţională vietnameză de lăcuire a lemnului şi astfel să-şi poată câştiga traiul. Puteţi face fotografii, muncitorii sunt obişnuiţi cu turiştii şi bucuroşi să vă arate meşteşugul lor. Orice obiect cumpărat din magazinul de prezentare este un ajutor pentru aceşti oameni, pentru care vă vor fi recunoscători.”
Fabrica era mai degrabă un atelier.

Într-o hală nu foarte mare, aşezaţi pe băncuţe din lemn acoperite cu carton, fiecare îşi vedea cu meticulozitate de lucru. Lucrau în sidef, pictau, lipeau, lăcuiau, apoi lustruiau iar şi iar acelaşi obiect în nişte mici bazinaşe cu apă. Pentru fiecare obiect erau vreo 20 de etape, muncă multă.

M-a uimit cum din bucăţele minuscule de coajă de ou, arse în diferite nuanţe, realizau imagini extraordinare şi cum puteau reda detalii şi umbre; una dintre tinere era evident complet absentă la ce era în jurul ei, o alta lucra cu o singură mâna deformată, mulţi aveau lângă ei căruciore cu roţi.

Magazinul de prezentare era însă o altă lume, una încântătoare! Lemnul astfel lăcuit are o frumuseţe aparte, culorile capătă o strălucire ireală iar suprafaţă devine perfectă, impecabil de catifelată: mici tablouri, tavi, vase de toate marimele, piese de mobilier, tablouri imense. Lume buluc, majoritatea doar gură-cască, mult mai puţini care cumpărau, de regulă obiecte micuţe. Un bătrânel ambala cu mare grijă obiectele cumpărate. Mi-a întins şi mie pachetul cu o mâna uscăţivă; din degetul mare îi crescuse încă unul. Asta chiar m-a făcut praf… peste tot în lume, năpăstuiţii trebuie să-şi poarte singuri de grijă.

3. În sfârşit, CU CHI

Cu Chi este acum un fel de parc tematic. Este una din zonele cu celebrele tuneluri şi capcanele acelea care au băgat frica în bravii soldaţi americani. Reţeaua de tuneluri acoperea peste 200 de km şi cobora până la 10m în pământ, pe 3 niveluri şi a adăpostit zeci de mii de vietnamezi, luptători şi civili. Motiv pentru care zona era bombardată în permanență în timpul războiului. În plus, piloţii de pe bombardierele B52, obligaţi să scape de încărcătura de bombe nefolosite înainte de aterizare, le aruncau tot în această zonă (sau în zona de coasta a mării, populaţia de delfini a fost şi ea decimată). Craterele imense se văd încă peste tot. Pe atunci aici era junglă sălbatică. Acum este o pădure relativ tânără şi paşnică. Agentul portocaliu este de fapt un erbicid foarte puternic, un defoliant pe bază de dioxină produs de Monsanto pentru armata americană, cu scopul de a desfrunzi rapid suprafeţe imense din junglă astfel încât luptătorii VietCong să nu mai aibă unde se ascunde iar ţăranii care îi susţineau să nu-i mai poată hrăni. “Ne-au spus că este fertilizator. Fratele meu era pilot de elicopter şi a aruncat zile la rând cu chimicala. În 3 zile toate frunzele au căzut, apoi s-au uscat şi copacii. Au murit toate animalele. Nici acum nu mai sunt animale în pădure, doar cobre, păianjeni şi scorpioni. Au adus maimuţe în zonă, dar maimuţele fug, nu vor să stea aici. Bunicul meu era ţăran, a mâncat banane sălbatice și a murit în 1982 de cancer. Eu sunt tare norocos, copiii mei sunt sănătoşi!”

Câteva intrări şi galerii au fost lărgite pentru a putea fi vizitate şi de turiştii occidentali. Întrebăm şi ni se dau explicaţii despre viaţa în subteran, sistemele de aerisire, aprovizionare, ne sunt arătate tipuri de capcane,

fiecare cu denumirea ei şi cum funcţionau (mă veţi crede pe cuvânt că aveam părul măciucă pentru că domnul fotograf a rămas fără acumulator la aparat!), urmărim şi un documentar (propagandistic!). Cei care au vrut, au mers în poligon unde au putut trage cu armament de război adevărat (AG, mitraliere şi alte minuni), ceilalţi am luat o pauză, eu o cafea cu multă gheaţă, încerc să îmi fac ordine în gânduri. De fapt asta vroiam, să văd cu ochii mei şi să pricep: cum naiba ţepuşa de bambus a biruit dioxina şi B52-ul?? Uite aşa: cu maximă ingeniozitate, cu o incredibilă organizare şi muncă în echipă, cu o remarcabilă răbdare şi putere de a îndura! Din partea mea tot respectul şi admiraţie sinceră! Iar pentru firea lor veselă, caldă şi optimistă, pentru frumoasele lor “smiley faces”, de ce nu, o parte din dragostea mea!

.

Anca Eremia, luni 7 aprilie 2014 la 10:30

Pași pe meleaguri pământene. Astăzi, Vietnam! (partea 1)

Motto: Vietnam este o țară, nu un război.

Cu siguranță foarte mulți știu despre Vietnam ca fiind locul în care s-a petrecut un crunt război, foarte contestat, inclusiv și mai ales de către populația statului principal protagonist al acestor lupte, SUA, considerat pe bună dreptate drept marele înfrânt. Un război care, ca multe altele în care s-a implicat această țară, a fost dus în scopul unor interese meschine, de a-și arăta mușchii capitaliști dușmanului de atunci, URSS, dar și de a testa niște arme noi, inclusiv chimice, sau de a-și consuma stocurile de muniție într-o ”oportunitate” pe care nu o întâlnești în fiecare zi. Cantitățile de chimicale pulverizate au fost enorme iar efectele lor au fost dezastruoase pentru ecosistemul dar și pentru locuitorii Vietnamului și ai urmașilor lor. Despre aceste efecte voi face o prezentare într-un articol separat. Nu mă înțelegeți greșit. Sunt pentru democrație, urăsc comunismul, însă ce a făcut SUA atunci nu o diferențiază cu nimic de ceea ce a fost URSS. Singura diferență este că, în general, unii îi măcelăreau pe ai lor iar ceilalți, tot în general, pe ai altora. Scopurile ambelor țări au fost însă la fel de mârșave.

Istoria zbuciumată a Vietnamului spune multe despre acest popor răbdător, dominat sute de ani de chinezi și apoi zeci de ani de către colonialiștii francezi. Cea recentă începe, pe scurt, după cel de-al doilea război mondial, moment în care conform acordului de la Geneva din 1954, Vietnamul a fost împărțit temporar în două părți: Vietnamul de Nord (comunist, sprijinit de URSS și China, condus de Ho Chi Minh, capitala Hanoi) și Vietnamul de Sud (anticomunist, sprijinit de SUA, condus de împăratul Bảo Đại, capitala Saigon). Și mai pe scurt, Vietnamul de Nord a atacat  ulterior Vietnamul de Sud iar SUA a intervenit masiv în așa zisa apărare a celor din Sud. Datorită eșecului armatei americane în acest război și a creșterii tot mai mari a opoziției opiniei publice referitoare la această acțiune a lor, SUA și-a retras armata, războiul finalizându-se cu căderea Saigonului în fața armatei Nord Vietnameze, urmând ani de represalii ale comuniștilor împotriva celor care i-au sprijinit pe americani.  În 1976 cele două țări s-au unit formând Republica Socialistă Vietnam, urmând mai târziu o serie de reforme, culminând prin anii 2000 cu introducerea în economie a unor elemente de piață liberă și stabilirea unor relații diplomatice cu majoritatea țărilor din lume (ia ghiciți pe cine am găsit într-una din pozele expuse în Muzeul Reunificării? 🙂 ), în special cu SUA, partener economic actual foarte important.

Excursia noastră a început în Saigon și s-a dorit să continue în sudul țării, prin delta Mekong-ului, ajungând apoi pe insula Phu Quoc și înapoi cu avionul în Saigon. Cea mai bună variantă în astfel de situații, a fost să apelăm la o agenție de turism locală, cu ghid, cu cazare o noapte la niște localnici, excursii cu barca pe fluviu și continuând drumul spre insulă cu autobuzul și apoi cu o navetă rapidă. Experiența este de nedescris, dată fiind specificitatea zonei prin care am umblat, suprapopulată (Vietnamul are peste 90 de milioane de locuitori iar Saigon -redenumit în 1976 după numele liderului comunist Ho Chi Minh, are peste 9 milioane de locuitori) însă cu oameni calzi, primitori, cu care te-ai înțelege de minune dacă ai știi limba lor sau ei pe a ta. Chiar și așa, destul de mulți o rup relativ bine cu engleza, chiar dacă au tendința de a simplifica toate cuvintele, de a le tăia coada, probabil influențati de faptul că în vocabularul vietnamez sunt foarte multe cuvinte compuse doar dintr-o silabă. De exemplu ”fi so” însemna nici mai mult nici mai puțin decât ”fish souce”, adică sos de pește. Este adevărat că dacă ai multă răbdare și te exprimi mai plastic (de exemplu, printr-un desen), ai o șansă de reușită mai mare. Nouă ne-a trebuit cam un sfert de oră să reușim să ne facem înțeleși (așa am crezut noi) atunci când căutam și întrebam în  stânga și în dreapta de un ”exchange office”. Ca la o alergare cu ștafeta, din om în om, cea de a patra persoană implicată în această acțiune, ne-a condus foarte satisfăcută fiind de ajutorul pe care credea că ni-l dă, într-un raion de dicționare dintr-o librărie! Până la urmă avea ceva logică ce au înțeles ei, nu? Schimbul de bani era  oarecum similar cu schimbul de cuvinte…

Dat fiind că trebuia să fiu conectat aproape în permanență cu ce se întâmpla acasă (adică la firmă) și nu doream să dau pe roamingul de date cam cât a costat excursia pentru tot grupul nostru, am apelat la o formă foarte ieftină dar și  elegantă de rezolvare a accesului la Internet. Aveam de acasă un router mobil, mic cât jumate de palmă, (mulțam fain Andrei Conțiu pentru idee!)  am achiziționat un sim de date local, ieftin ca braga (cu 40 de lei aveam 3GB de date) și prin Wi-Fi aveam net permanent la purtător fără a dezactiva folosirea telefonului pentru eventualele convorbiri urgente. Am utilizat cu succes Internetul permanent pentru descărcarea hărților de pe Google, care s-au dovedit excelente pentru localizarea unor puncte de interes sau pentru a ajunge mai repede înapoi la hotel. Mai mult, am activat urmărirea GPS a traseelor făcute (mă refer la cele făcute cu autobuzul, pe sute de km), ca să localizez mai precis pe hartă pe unde am fost și să nu uit numele localităților și edificiilor vizitate. Așa că știu tot pe unde am fost! 🙂

Recomand celor care vor proceda similar cu acesarea net-ului, să-și dezactiveze eventualele sincronizări în cloud cu imaginile și mai ales filmele făcute cu mobilul. Datorită mărimii lor (un  film poate fi de ordinul GB, în funcție de  durata înregistrării) vă păpați prea repede și mai ales inutil porția de net local. Probabil că datorită unui control centralizat și restrictiv al accesului la net, am observat că unele bloguri nu le puteam accesa iar despre Google maps la nivel stradal nici nu putea fi vorba. Este și prea multă muncă dar există și rețineri ale guvernului referitoare la accesarea acestor informații. Eu chiar aș fi curios cum ar circula mașinuța Google (sau una similară) pe străzile superaglomerate din Vietnam, printre milioanele de motociclete! Am realizat un film scurt (în varianta time lapse), pentru a vedea ce aventură este să fii un pieton și să-ți dorești să traversezi o stradă! Nimeni nu-ți dă prioritate, totul este pe riscul tău, iar tehnica de bază este să mergi cu viteză constantă, fără mișcări sau schimbări de direcții bruște, pentru ca orice conducător auto/moto să-ți poată calcula anticipat poziția viitoare, așa cum se realizează focalizarea predictivă a subiectului în mișcare rapidă în aparatele foto (la declanșarea în rafală). Nu uitați că în film este vorba de o intersecție semaforizată, așa că vă puteți imagina ce înseamnă una în care se circulă la liber!!! Menționez că pe toată durata sejurului, nu am văzut nici o ciocnire a vreunui  motociclist/șofer cu vreun pieton sau invers! 🙂

Ar mai fi multe de zis, dar voi continua în articolul următor. O primă selecție de fotografii din Vietnam le aveți aici (în scurt timp voi pune și pe Facebook). Urmează și în următoarele episoade.

.

Marcel Eremia, luni 24 martie 2014 la 10:30

Pași pe meleaguri pământene. Astăzi, Moldova. Republica Moldova.

Mai precis localitatea Cimișlia și împrejurimile ei. Timp de 9 zile, am participat la o acțiune voluntară de învățare a câtorva elevi din Republica Moldova, a tainelor din fotografie. Acțiunea a fost organizată de către Consulatul României din Cahul și primăria orașului Cimișlia iar resursele umane și materiale necesare au fost oferite de Școala Francis Mraz și foștii cursanți ai acestei școli, printre care mă număr și eu.

Această excursie a constituit și prima mea vizită din această țară, rudă de gradul I cu țara noastră, aspect recunoscut de toți moldovenii cu care am avut câte ceva de discutat pe această temă. Am plecat de acolo cu un vocabular îmbogățit cu câteva cuvinte/expresii pe care am reușit să le memorez doar pentru că mi-au plăcut mult cum sună dar și pentru că le-am repetat până le-am reținut. De exemplu, moldovenii nu pozează/fotografiază ci ”fotcăie”, de la cuvântul rusesc (dar existent și în alte limbi slave) ”fotka” adică fotografie/poză. Tuturor ne-a plăcut așa de mult acest cuvânt încât, în discuțiile noastre, i-am extins sensul și pentru multe alte acțiuni decât cea pentru care s-a folosit inițial. I-am adăugat un sens generic pentru lumea globalizată în care trăim și care ne fotcăie pe toți. Adică ne cuprinde pe toți, dacă nu s-a înțeles corect sensul… Am mai reținut, e drept, cu greu, un alt cuvânt: cârcioc! Un cârligel, mic dar destoinic, care ne apăra de vampiri, duhuri rele și diverse orătănii malefice, ținând blocată din interior ușa de la parterul căminului în care eram cazați cu toții. În zilele acelea mai țineam minte câteva cuvinte/expresii, însă după ce, întors acasă, am intrat în rutina de zi cu zi, le-am uitat. Țin minte doar că erau și ele hazlii… Aaaa, mi-am amintit: vată dulce (vată de zahăr), magazin deschis veșnic (non-stop), program fără întrerupere (fără pauză de masă), se vinde în arendă (se închiriază), condiționer (aparat de aer condiționat).

Pentru orice român, vizita într-o altă țară, în care se vorbește, ca limbă maternă, limba oficială a țării sale, este cel puțin fascinant. Cred că Moldova este singura țară din lume în care nici unui român nu-i este rușine  de cetățenia și de originea sa. Nici în România multora le este rușine cu statutul lor de român. M-am simțit acolo ca într-o vizită scurtă la fratele nostru mai mic și care ne privește plin de stimă și de respect. Am fost chiar martor la o întâmplare care m-a emoționat profund. Am fost odată la o terasă, mai des vizitată de către noi, că-i ziceam deja ”birou” (de lucru, evident) și nu mai erau locuri pentru cele șase persoane câte eram acolo, în acel moment. Nu era liberă decât o masă micuță de maxim 4 locuri și doar două scaune în jurul ei. În timp ce încercam să discutăm cu patronul terasei pentru a face rost de câteva scaune observ că se eliberează o masă. Fericit de norocul care tocmai ne-a surâs, am adunat repede colegii derutați încă de lipsa anterioară a spațiului. După ce ne-am așezat și ne-am comandat, unii bere alții cvas, am constatat cu stupefacție că foștii meseni s-au înghesuit de fapt la masa mică, ca să lase loc liber fratelui cel mare. Adică nouă. I-am numărat și erau tot șase, cum eram și noi… Degeaba i-am chemat înapoi, nu au vrut să vină, au zis că ei au loc și acolo, că nu mai stau mult, etc…

Pe cât de bine m-am simțit, vorba vine, în postura respectatului, pe atât de neplăcută a fost situația în care, în urma unor discuții cu tinerii fotografi moldoveni, am aflat nici mai mult nici mai puțin, că am fost (de fapt suntem și în continuare) considerați trădători că i-am lăsat pe mâna rușilor, încă înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial. O părere care doare rău, știind de fapt cum s-a ajuns la ea. Propaganda NKVD-istă și ulterior KGB-istă au funcționat perfect, inoculând în mintea populației ocupate că de fapt nu e vinovat hoțul care îți intră-n casă ci câinele legat bine în lanț, care nu a lătrat și nici nu a sunat la poliție să anunțe spargerea casei. A schelălăit el într-un fel dar nu l-a auzit nimeni. Sau se făceau că nu-l aud. Da, au fost vremuri tulburi în jurul anilor ’40, încă neclare de ce am capitulat necondiționat în fața rușilor și nu a fost lăsat Antonescu să finalizeze armistițiul deja negociat. Cu armata lui ar fi avut o altă forță de negociere. Nu am fi obținut sub nici o formă Basarabia înapoi, dar poate aveam alt statut după terminarea războiului, eram poate mai puțin jefuiți de ruși (am plătit de 10 ori mai multe datorii decât s-ar fi înțeles cu Antonescu). Jocurile între marile puteri au fost însă deja făcute, iar comuniștii și-au putut încheiat lejer preluarea puterii, pentru că licuricii cei mari și-au văzut interesele rezolvate.

Mi-a fost pusă o întrebare interesantă, de către un elev curios și foarte pasionat de istorie, de ce noi, cei din România, îi urâm așa de tare pe ruși, că doar nu ne-au făcut mai mult rău decât le-au făcut lor. Am încercat să explic jaful rușilor de după război, de directivele NKVD aplicate în toate țările din lagărul socialist, de ”implantarea” regiunii autonome maghiare în Transilvania cu scopul de a crea animozități, pârghii perfecte de constrângere a guvernelor ce urmau să conducă țara, etc. Am povestit și despre sindromul Stockholm care ar explica într-un fel atitudinea lor față de ruși. Cred că a fost o lecție foarte interesantă pentru ambele părți implicate în discuție.

Dacă ar fi să scriu în câteva cuvinte impresiile care mi-au rămas din Moldova, aș scrie următoarele (fără a fi ordonate după vreun criteriu):

Vinuri bune, cvas și mai bun, băut la ”birou”, drumuri (foarte) proaste, dulciuri de la firma ”Bucuria”, (prea) multă limbă rusă vorbită, culori foarte saturate pe pereții caselor, porți pictate, camioane GAZ, mândrie națională, Ștefan cel Mare și Omniprezent, România de acum X ani (X = între zero și patruzeci de ani), cuvinte și exprimări savuroase, înțelese după a doua sau a treia întrebare: ”Ce ai spus?”

Lista o completez prin vizualizarea unor fotografii făcute acolo și puse pe Facebook sau pentru cei puternici care (nu) au (mai) rezistat să aibă cont pe această rețea de socializare, le puteți vedea aici, . Vizionare plăcută.

.

Marcel Eremia, luni 2 septembrie 2013 la 16:15

Pași pe meleaguri pământene. Astăzi, Sărata Monteoru și împrejurimi.

Am fost din nou într-o excursie foto. De data asta pe meleaguri românești, la Sărata Monteoru și prin satele învecinate (Pietroasele, Breaza, Bădeni, Vispești, Năeni, Câlțești, Policiori).

De departe cel mai interesant personaj din zonă a fost meșterul Ion Moacă, un artizan popular, cu valori universale de necontestat nu doar un cioplitor în piatră dar și interpret de muzică populară. Ne-a delectat cu câteva piese cântate la un fluier și la un acordeon. Locuiește pe lângă zona în care s-a descoperit Cloșca cu Puii de Aur  și muncește la piatră încă de la 13 ani, fiind o meserie învățată de la tatăl său și practicată doar cu unelte tradiționale, cu ”Daltă și Ceocan”.

Acest ultim cioplitor în piatră din Pietroasele se mândrește cu micul muzeu din curtea lui și este foarte dornic de numeroșii vizitatori care-i trec pragul. La cei aproape 70 de ani pe care-i are are o energie și o poftă de viață incredibilă. Iar pofta de vorbă este imensă. Cred că dacă ați avea răbdare, v-ar vorbi trei zile și trei nopți în continuu, fără să se oprească și fără să se repete. Singurele pauze de vorbă ar fi sonorizate de cântările de la acordeon care îi fac aceeași plăcere ca cele date de cuvinte.

.

.

.

.

Am pregătit o selecție a fotografiilor făcute prin zonă, într-un album pe Facebook dar și într-un album vizibil și de către cei care nu au cont în cunoscuta rețea de socializare. Vizionare plăcută!

.

Marcel Eremia, miercuri 10 iulie 2013 la 10:30

Pagini:1234567»

© 2009 blogul lui Marcel Eremia. Toate fotografiile sunt proprietatea Marcel Eremia
AME design - LARGE FORMAT DIGITAL PHOTO PRINTING