Browsing "Amintiri din copilărie"

Amintiri din copilărie (30)

Corupția ucide!

Este greu să vorbești despre viața cuiva atunci când ea este profund schimbată după un eveniment tragic și mai ales despre acceptarea ei ca atare. Dar cu atât mai greu este atunci când ea nu mai există. Acum un an s-a întâmplat o tragedie care în veci nu trebuie uitată, mai ales prin prisma impactului pe care l-a avut în societatea românească. A arătat în toată urâțenia sa, potențialul de corupție din România. Potențial, pentru că ulterior s-a dovedit că nivelul de corupție ce s-ar putea vedea și chiar doar imagina este departe de realitatea mult mai înfricoșătoare, în special cea din domeniul sănătății. Adică exact acel domeniu care în loc să aibă grijă de noi era, din păcate putem spune că este și în continuare, un adevărat drum spre eșafod al celor care sunt nevoiți să aibă nevoie de el.

Sloganul cel mai cuprinzător al imaginii din acel moment al istoriei țării noastre era CORUPȚIA UCIDE! și care din păcate este încă valabil și astăzi. Chiar și mâine sau poimâine și din păcate, nu există un termen limită în care să avem garanția că acesta nu mai este necesar sau că devine redundant față de celelalte criterii de alegere a conducătorilor noștri.

Despre viață ar trebui să vorbim atunci când ea este prezentă și nu să ne amintim de valoarea ei doar după ce se întâmplă o tragedie. În caz contrar, s-a dovedit clar că aroganța, orgoliul și lipsa de asumare a unor situații reale din spitalele au făcut ca multe din cadrele de decizie din minister și spitale să ia decizii proaste de gestionare a situației respective de criză, mărind numărul de victime datorită infecțiilor din spitale. Un haos general care arată pentru a nu știu câta oară, cât de nepregătit este statul în situații de criză și cât de profunde trebuie să fie schimbările ce trebuie făcute în întreaga administrație locală dar și centrală. Situația extrapolată și în alte domenii din societate arată în mod evident adevărata valoare a sloganului CORUPȚIA UCIDE!

Din cutiuța cu amintiri muzicale din copilărie, nu văd o dedicație vieții unui om mai potrivită decât această melodie cântată extraordinar de către Maggie Reilly în piesa Talk about your life a lui Mike Oldfield.

 

Walking out in the street light, midnight.
Whispry wind, catch me in the headlight.
Talk about your life, I’d like to know.
It’s not easy going where no-one goes,
And no-one knows.

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

I can see you’re talking to me in riddles.
Do what you like, you go where the wind blows.
Talk about your life, I’d like to know.
It’s not easy going where no-one goes,
And no-one knows.

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

I reach for certain diguise that you’re leaving,
And I can tell by the mist in your eyes that you’re dreaming.
Dreaming.

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?

In the clouds, running and chasing shadows.
In the crowd, frozen in the window.
Talk about your life, I’d like to know.
It’s not easy going where no-one goes,
And no-one knows.

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

Do we have to be so distant?
How can you be so unreal?
What’s the reason for hiding, and
How does crying make you feel?

Amintiri din copilărie (29)

Amintiri din copilărie (29)

Este uimitor cum muzica copilăriei lasă urme adânci, dar plăcute, în memoria auditivă, vizuală și kinestezică a purtătorului de astfel de informații memorate, care cu timpul devin amintiri din copilărie. Caracteristicile comune ale acestor melodii formează așa numitul ”sound” specific unor vremuri, ce ține în special de tehnologia de reproducere a sunetului existentă la un moment dat (instrumentele muzicale folosite, de amestecul de secvențe muzicale digitale și sau analogice cu un timbru specific, existente în aceste instrumente), dar și de spiritul omenirii din acel punct istoric (pentru omenire, 10-15 ani nu înseamnă nimic mai mult decât un mic punctuleț), spirit redat de către autorii acestor melodii. Ulterior, percepția ”sound”-ul urmând a fi personalizată de către ascultător, începând cu acel moment de cumpănă al orientării preferințelor fiecăruia, atunci când acesta devine un consumator înrăit și dependent de… muzică. În spiritul acelor vremuri, am scos o melodie din cutiuța cu amintiri din copilărie și vă invit să o ascultați pe Blondie!

 

 

Once I had a love and it was a gas
Soon turned out had a heart of glass
Seemed like the real thing, only to find
Mucho mistrust, love’s gone behind

Once I had a love and it was divine
Soon found out I was losing my mind
It seemed like the real thing but I was so blind
Mucho mistrust, love’s gone behind

In between
What I find is pleasing and I’m feeling fine
Love is so confusing there’s no peace of mind
If I fear I’m losing you it’s just no good
You teasing like you do

Once I had a love and it was a gas
Soon turned out had a heart of glass
Seemed like the real thing, only to find
Mucho mistrust, love’s gone behind

Lost inside
Adorable illusion and I cannot hide
I’m the one you’re using, please don’t push me aside
We coulda made it cruising, yeah

Yeah, riding high on love’s true bluish light

Once I had a love and it was a gas
Soon turned out had a heart of glass
Seemed like the real thing only to find
Mucho mistrust, love’s gone behind

In between
What I find is pleasing and I’m feeling fine
Love is so confusing there’s no peace of mind
If I fear I’m losing you it’s just no good
You teasing like you do.

Amintiri din copilărie (28)

Amintiri din copilărie

Întâmplarea de mai jos este mai greu de localizat în timp, probabil înainte de a merge la școală, fiind din nou lăsat acasă, de data asta împreună cu fratele meu mai mare cu doar doi ani, deși la vârsta aceea și un an diferență era mult, se simțea în toate cele. Ai mei, ca de obicei de la o anumită vârstă a noastră, a odraslelor lor, erau la serviciu. Noi, odraslele, tot ca de obicei, încercam să nu treacă o singură clipă fără să credem că ne plictisim iar imaginația noastră lipsită de orice grijă, ne ajuta din belșug.

Probabil că era un moment nu mult înainte de sărbătorile de iarnă, altfel nu-mi explic de unde am găsit niște artificii prin casă, nu vă speriați, erau doar din alea de sârmă ce se puneau în bradul de crăciun și scoteau sclipici nervoși din ea atunci când reușeai să le aprinzi vârful. Că erau îndărătnice și nu doreau tot timpul să se aprindă. Cei mari ziceau că sunt umede dar eu credeam că au fost încurcate cu alea asemănătoare dar cu care se sudau metalele. Am mai încercat eu odată să aprind o sârmă din aia pentru sudură, chin mare, nu se aprindea și pace. Am văzut eu că astea de pom erau ceva mai subțiri dar mă gândeam că sunt așa ca să nu te orbească de atâta lumină…

N-am găsit decât două artificii, numai bine câte una de fiecare. Căutăm chibriturile, știm noi unde sunt, pe dulăpiorul de deasupra aragazului, le aprindem frumos din prima (că doar erau din alea, pentru brad) și ne uităm fericiți la scântei, fericire marcată de un zâmbet larg, pe toată fața. Tiii, ce fericire pe noi… Dar prea mult n-a durat bucuria asta, că auzim cheia de la ușă (of, sunetul ăla sinistru care ne băga instantaneu în sperieți). Eu, rapid de mic dar și speriat că mama, adică tocmai cea care urma să intre în casă, ne-ar putea vedea activitatea, înhaț sârma cu artificii din mâna stângă acoperind-o cu toată palma mâinii drepte, așa ca să nu observe nimeni că ardea. Neinspirată manevră pentru că amestecul respectiv nu dorea deloc să se stingă, indiferent cât de tare strângeam eu în palmă sârma aia fierbinte. Și pentru că ustura rău de tot, am pornit-o urlând prin casă, din bucătărie până-n ultima cameră, trecând prin sufragerie și un hol lung care părea să nu se mai termine. Nu prea aveam chef să mă bucur de scânteile care mai răzbeau printre degetele care aveau o mare dilemă: să țină palma strânsă mai departe pe sârma încinsă și care continua să-și facă datoria de ornament de sărbători sau să scape de usturimea tot mai intensă? Ajungând la punctul terminus și văzând că nu mai am unde să fug, am luat-o înapoi spre bucătărie, însoțit de aceeași coloană sonoră, adică de urlete și țipete sacadate de o frecvență tot mai înaltă. Ajuns în bucătărie am făcut brusc cale întoarsă văzându-mi mama și mai ales ochii ei care erau mult mai mari ca de obicei, atunci când m-a văzut.  M-a ajuns repede din urmă, pentru că eu țopăiam mai mult pe loc, ineficient pentru fuga de răspundere în care m-am înscris iar dansul scânteilor s-a finalizat brusc, printr-o sfârâială nervoasă în chiuvetă. Țopăiala mea a continuat ceva mai mult timp, ca dealtfel și coloana sonoră de care vă vorbeam că am fost însoțit prin casă.

Nu mai țin minte dacă atunci, pe loc, am căpătat-o pe palma arsă, sau pe cea stângă, sau pe partea rușinoasă din dos, cea pe care, de regulă, copii sunt altoiți atunci când educația (prea) elevată nu-și mai găsește locul dar mai ales scopul. Mama s-a jurat peste ani și ani, că nu m-a atins deloc la palma plină de bășici, că cică i-ar fi fost milă de mine, însă n-a pomenit niciodată nimic despre celelalte părți sănătoase, foarte disponibile și precis ispititoare pe atunci ale corpului meu.

Au trecut apoi anii, însă multă vreme nu am scăpat de amintirea usturimii din palmă dar și de rușinoasa boacănă înfăptuită. N-aș fi crezut vreodată că voi fi mândru de ea, bine, de o parte din ispravă, până n-am auzit-o pe mama povestind-o unei prietene, în șoaptă ca să n-o aud, în timp ce mergeam cu autobuzul spre bunici. Dându-mi seama ce a început să povestească, am plecat brusc capul, rușinat (pentru a câta oară) de prostia făcută, însă tot așa de brusc mi-am revenit, ba chiar am simțit nevoia să-mi umflu mândru pieptul și să ridic bărbia mai sus decât de obicei. Auzi tu, dar ce deștept a fost copilul, putea să-i dea drumul din mână și lua foc toată casa….

 

 

Funny how I find myself
In love with you
If I could buy my reasoning
I’d pay to lose

One half won’t do

I’ve asked myself
How much do you
Commit yourself?

It’s my life
Don’t you forget
It’s my life
It never ends
(It never ends)

Funny how I blind myself
I never knew
If I was sometimes played upon
Afraid to lose

I’d tell myself
What good you do
Convince myself

It’s my life
Don’t you forget
It’s my life
It never ends
(It never ends)

I’ve asked myself
How much do you
Commit yourself?

It’s my life
Don’t you forget
Caught in the crowd
It never ends

It’s my life
Don’t you forget
Caught in the crowd
It never ends

It’s my life
Don’t you forget
Caught in the crowd
It never ends


Marcel Eremia, luni 13 iulie 2015, la ora 10:30

Iun 17, 2015 - Amintiri din copilărie    3 Comments

Amintiri din copilărie (27)

Amintiri din copilărie

Nu mai țin minte exact câți ani aveam atunci, cert este că ce urmează să vă povestesc se întâmpla pe undeva pe la maxim 7 ani (da, am avut și vârsta asta!), o vârstă aparent justificatoare pentru boacăna făcută (cel puțin așa mi-ar plăcea să cred).

Eram curios de felul meu, ca toți copiii, însă dincolo de curiozitate eram fascinat și de alte lucruri. De identificarea unor procese repetitive, de a găsi eventuale anomalii în aparenta ordine firească a lucrurilor pe care le percepeam, să înțeleg cum funcționează toate cele din jurul meu. Nu-mi plăcea ca la întrebările de genul ”de ce șterge guma?” să mi se răspundă cu ”așa e ea făcută!” și atunci puneam întrebări suplimentare, înlocuind ”de ce”-ul cu un ”cum” sau ”în ce fel”? Din păcate, de cele mai multe ori, abia peste mai mulți ani urma să aflu răspunsurile, într-un mod care mulțumea felul meu de a fi. Dacă aveam pe atunci Internetul la dispoziție, mulți din jurul meu scăpau de stresul complexității cerute de răspunsuri. Dar cum nu-l aveam, singurele modalități de a-mi satisface nesătula pofta de cunoaștere a funcționării unor lucruri simple, care pentru mulți doar există și asta e, de ce să ne mai batem capul cu ele, erau următoarele: să-i întreb pe oamenii mari, care trebuiau să știe, că doar de aia au crescut sau să aflu totul prin propriile mele forțe.

De multe ori apelam la a doua variantă, sătul fiind de răspunsurile seci și fără detalii pe care le primeam destul de des. Întruna din zilele de atunci, mă fascina moliciunea unor scaune, patru la număr, ce înconjurau masa din sufragerie, frumos lăcuite, impecabile în atitudinea lor, arcuite frumos într-un spătar svelt dar solid în același timp. Îmi plăcea, cum spuneam, moliciunea tapițerie verzi dar și uniformitatea acestei senzații, pe întreaga suprafață a pânzei ce îmbrăca șezutul scaunului. Oare ce material oferă o astfel de plăcere celui care stă pe el?

Cum eram singur acasă (parcă sună a film cunoscut, nu?) nu aveam cum să întreb pe cineva așa că am trecut la cea de a doua metodă de aflare, prin forțe proprii. De fapt, nici nu a fost nevoie să folosesc cine știe ce forțe, pentru că îmi alesesem un cuțit cu un vârf extrem de tăios, ca un bisturiu, iar stofa verde ce se deschidea tot mai larg spre cunoașterea dorită, așa, cum ai deschide o fereastră, ceda foarte ușor. Mi-au fost suficienți cei cinci centimetri tăiați din stofă, ca să descopăr sub ea un burete uimitor de moale, dens, gălbui și foarte omogen în structura lui. Aha, deci ăsta-i materialul? Bun, dar la celelalte scaune, tot materialul ăsta l-au folosit? Ia să vedem. Mă așez frumos lângă cel de-al doilea scaun, și tot din mijlocul lui, încep să tai delicat, cu responsabilitatea unui chirurg care operează pe creier. Mă și închipuiam înconjurat de asistente, care-mi tamponau fruntea cu aceeași delicatețe cu care eu tăiam, să nu cumva să contaminez materialul ce mi se arăta în toată splendoarea lui. O tăietură ceva mai lungă decât prima, însă tot atât de drept făcută. Eram foarte mulțumit de operația făcută. Aș putea spune chiar reușită. Deci tot burete. Par consecvenți oamenii ăștia, cel puțin la aceste două scaune. La al treilea, n-am apucat să tai prea mult, deranjat și chiar oprit fiind de cheia din ușa de la intrare, învârtindu-se mai zgomotos decât de obicei, încercând parcă să ajute să deschidă ușa mai repede, prevestind ceva de rău. Tocmai ce venise bunica de la piață, ea fiind doar în vizită pe la noi, să păzească odraslele cât sunt plecați ai mei la serviciu.

Până au venit ai mei de la lucru, bunica și-a încercat calitățile de cusătoareasă de scaune și pe care i le-am recunoscut pe loc, adică nu chiar pe loc ci după ce a terminat de închis plăgile din scaune. Și operația asta a reușit! De la nici măcar zece metri nu-ți dădeai seama care este scaunul ce scăpase fără nicio cicatrice pe mijlocul șezutului. Am apreciat și câteva ore mai târziu, după ce s-a reunit familia, faptul că ai mei nu au mai fost atât de intransigenți cu tehnicile lor de corectare a tehnicilor mele de învățare (sunt sigur că tot bunica poartă ”vina” pentru asta) ba chiar scăpându-le câteva zâmbete, așa, pe furiș, după ce m-au audiat în apărarea mea și au auzit motivele invocate în numele științei, la întrebarea ”de ce nu te-ai oprit după ce ai văzut ce-i în primul scaun?”.

Totuși, după atâția ani, după ce mi-am adus aminte de această întâmplare, mă tot roade ceva, ceva ce s-ar putea să nu aflu niciodată. Oare în al patrulea scaun era tot burete din ăla galben?

Pâna aflu răspunsul, vă invit la o altă melodie din cutiuța cu amintiri din copilărie, potrivită acestei întâmplări și ca să știți că atunci când ești copil, totul este posibil. Păcat că de multe doar atunci, acum este mult mai greu.

See the pretty bodies fly
Closer to the ground am I
The weight of time, heavy on my mind.

Oooh, ah, oh, Walking Low

Step by step I realize,
The sky is also mine.
All can shine, share the light.

Oooh, ah, oh, Walking Low, no more.

(Woh, oh, oh, oh etc…)

Mai 25, 2015 - Amintiri din copilărie    3 Comments

Amintiri din copilărie (26)

Mai bine să te rătăcești prin pădure decât fără pădure

Motto: mai bine să te rătăcești prin pădure decât fără pădure!

O melodie din copilăria mea care ne aduce aminte (doar prin titlu) că avem nevoie de doctori care să ne vindece țara bolnavă de corupție, cu defrișări ilegale de păduri, cu mentalități retrograde, cu politicieni meschini, fără viziune și/sau mânați spre putere de interese personale, o țară bolnavă de prea multă sărăcie. Bine ar fi să avem nevoie de doctori doar pentru ce zice piesa muzicală pe care am scos-o de la naftalină și nu pentru nervii generați de cele enumerate mai sus. Oricum toți vor plăti la un moment dat pentru cele făcute!

I saw you there, just standing there
And I thought I was only dreaming, yeah
I kissed you then, then once again
You said, you would come and dance with me

Dance with me, across the sea
And we could feel the motion of a thousand dreams

Doctor, doctor, can’t you see, I’m burning, burning?
Oh, doctor, doctor, is this love, I’m feeling?

Ships at night give such delight
We all leave before the morning light
Please don’t go, no please don’t go
‘Cause I don’t want to stay here on my own
Oh Oh
Doctor, doctor, can’t you see, I’m burning, burning?
Oh, doctor, doctor, is this love, I’m feeling?

Doctor, doctor, can’t you see, I’m burning, burning?
Oh, doctor, doctor, is this love, I’m feeling?

Fever breathe your love on me
(Breathe your love)
Take away my name
(Take away)
Fever lay your hands on me
(Breathe your love)
Never be the same
Oh Oh
Doctor, doctor, can’t you see, I’m burning, burning?
Oh, doctor, doctor, is this love, I’m feeling?

Doctor, doctor, can’t you see, I’m burning, burning?
Oh, doctor, doctor, is this love, I’m feeling?

Come with me and make believe
We can travel to eternity.

Thompson Twins – Doctor ! Doctor !


Marcel Eremia, luni 25 mai 2015 la ora 10:30

Pagini:123456»

© 2009 blogul lui Marcel Eremia. Toate fotografiile sunt proprietatea Marcel Eremia
AME design - LARGE FORMAT DIGITAL PHOTO PRINTING